M-am delectat cu o carte uriașă, toată lumea știe cît ador eu cărămizile, cărțile imposibil de cărat în poșetă, autorii care se desfășoară în sute de pagini. E vorba despre Îngăduința Nordului, de Philip Hensher, din cauza căreia am lăsat deoparte cam orice altceva. E interesant cum (mai) poate fi un roman întins pe zeci de ani, dar și cu finețuri și atingeri de profunzime. Am ascultat muzică divină, și-am fost la Operă, experiență care merită o însemnare separată.
Am citit despre viața și moartea lui Elizabeth Taylor. Mereu am simțit că e o apariție emoționantă și credeam că e nemuritoare. Pentru că toate revistele acelea în care apărea ca o divă și poveștile despre căsătorii și divorțuri, ochii aceia hipnotici ai ei...toate păreau să nu se termine niciodată. În filme, în postere, în fotografii oamenii nu îmbătrînesc niciodată și nu mor. Rămîn suspendați într-un timp oarecare. Mai sus e una din cele mai frumoase fotografii pe care le-am văzut luna aceasta.
Am revăzut un Abecedar și m-am gîndit la toate orele de caligrafie în care marius sau vasilică scriau mai frumos decît mine și erau exemple pozitive, în timp ce eu...eh, eu. Iar acum toată lumea și-ar dori scrisul meu mărunțel, ordonat, cu litere ca niște furnici perfecte. Ha!
M-am îndrăgostit de această idee genială:
(e o plantă înăuntru)