ChroniqueD’unDiscoursSchizophrene

Pe feţele anumitor oameni, odată cu înaintarea în vârstă, se imprimă ireversibil urmele pizmei şi răutăţii. Am văzut-o pe femeia aceea căreia toată familia mea i-a dat bineţe de dimineaţă, din maşină. Parcă ne blestemase când ne-a răspuns la salut. Nişte ochi mici şi răi, la a căror uitătură înciudată participau cu succes şi cu inspiraţie ridurile; o subliniau, o întăreau, o armonizau cu restul feţei.

Am văzut voinţe care s-au tocit pentru că purtătorii lor nu au avut ocazii a le folosi; perseverenţa lor nu a avut nici o finalitate.

Am văzut adulţi cu suflete de copii, rătăcind până noaptea târziu departe de casă, nu pentru că ar fi fost alungaţi să-şi caute rostul în lume, ci pentru că din neîncredere, li s-a inoculat în suflet simţământul neputinţei.

***
Când seara a început să se schimbe în noapte, singurele sunete care-mi puteau semnala prezenţa unei cât de restrânse sălbăticii erau cântecul rar şi egal al unei bufniţe (îl ascult aşa cum copiii se uită la ZOO la un animal exotic) şi foşnetul dintr-o dată mai supărat al vântului, o pală uşoară ce se frecase puţin de un zid. Incredibil de departe e vremea când ştiam să imit ţipătul metalic al acvilelor ce pluteau, în satul copilăriei mele, pe deasupra curţilor pline de curci şi găini. Dacă aş mai încerca şi acum, cu vocea asta incertă, şi aş vedea că nu reuşesc, cred că aş izbucni în lacrimi. Nu ştie nimeni, dar o dată, recent, am dat o “probă”. Rezultatul a fost patetic. Am simţit, cu un huruit îndepărtat, cum se năruie o lume…

***
Dialog. Bărbat şi femeie.

El: Mulţumesc că exişti!

Ea: Cu plăcere.

Ea îşi lăsă absentă capul aproape bălai pe umărul lui, nereuşind să simtă nici o tresărire din furia îndoielilor care-i măcinau lui sufletul. Puţin câte puţin, dragostea dintre ei pălea, umbrită de nespusa frumuseţe a femeii.

***
Replici dintr-un film francez:

“Scrieţi?”

“Cum aţi putut ghici asta?”

“Din felul în care tăceţi”.

Fără comentarii…

***
Cum naiba - vă întreb - sună asta în franceză: “Pandele, qui se dirigeait vers son fauteuil, s’arreta pile et me regarda d’un air étonné.” Ce dracu poate căuta Pandele într-un “fauteuil”!? (citat din 19 trandafiri de Eliade, ediţia franceză)