Mai degrabă va obţine cineva ulei din nisip, tescuindu-l cu putere, mai degrabă cel chinuit de sete va bea apă dintr-un miraj, mai degrabă va găsi poate cineva, cutreierînd în lung şi-n lat, un corn de iepure, decît să poată îndupleca mintea unui prost încăpăţînat.
(Bhartrhari Λ‘ϊί. 5)
Orice definiție nu am da încăpățînării, tot încăpățînare rămîne. E opunerea voită a unei persoane, la propunerile pe care i le faci, la conlucrare, la participare, la a lua inițiativă, la implicare, indiferent de argumentele aduse. E ceva de genul: Chiar dacă știu că așa e corect, totuși voi face cum vreau eu! Cu siguranță, nu este ușor să determini dacă refuzul unei persoane, într-o situație, este încăpățînare sau este înțelepciune. Poate fi și una și alta: dacă refuzi din simpla încăpățînare ceva, este prostie, dacă refuzul are un argument solid, atunci este înțelepciune. Dacă cineva vrea să te bată, iar tu te opui, acest fapt nu este încăpățînare, ci autoapărare. Este un hotar destul de sensibil între încăpățînare și refuz argumentat, deși întotdeauna îți dai seama cînd e vorba de una sau de alta.
Citeam pe un forum părerea participanților despre încăpățînare: este calitate, defect sau ambele? Mulți dintre participanții chestionarului au afirmat că este calitate. Probabil că au încurcat destul de grav încăpățînarea cu asertivitatea. Încăpățînarea ține de modul de educație, de comportament și este o respingere voită, în ciuda argumentelor, a unor lucruri, evenimente, propuneri, atunci cînd este vorba despre o relație între cel puțin două persoane, în care una din ele este afectată de încăpățînarea celeilalte. Asertivitatea este refuzul, fără a te simți vinovat, față de o persoană care profită de bunăvoința ta.
Care este motivul încăpățînării? Probabil, dacă am lua-o de la un capăt am depista că primul motiv este creșterea incorectă a copiilor, răsfățarea lor, tendința de a le îndeplini toate dorințele. De obicei primul copil este cel mai alintat, deoarece este prima bucurie a părinților. Lucrul acesta evoluează pe parcursul anilor, ducînd la o încăpățînare din ce în ce mai mare. La un moment dat omul înțelege că refuzul de a face cum vor alții, duce la îndeplinirea propriilor capricii, îi găsește pe ceilalți ca fiind mai slabi de caracter, sau nu în ultimă instanță oameni care datorită dragostei sau respectului pe care îl au pentru tine nu te refuză de la nimic, și atunci începi să profiți.
Alt lucru este slabiciunea individului în relația lui cu ceilalți din comunitate. Uneori nu prea îți reușește ca cineva să-ți facă pe plac în ceea ce privește capriciile. Vezi că celui cu care colaborezi, persoanei iubite, colegului de serviciu îi reușesc lucrurile mai bine decît ție. Nu poți accepta acest lucru în mintea ta, evindent. Crezi că dacă te-ai împotrivi și toți ar face așa cum crezi tu ar fi mai bine, chiar dacă propunerile pe care le dai nu sunt dintre cele mai reușite. În cadrul cuplului, unul din parteneri, din frică, sau din prostie mai degrabă ajunge să se încăpățîneze în a accepta propunerea argumentată a celuilalt. Acest lucru duce la dezbinare, la imposibilitatea de a realiza propunerea bine argumentată a primului și îndeplinirea propunerii prostești. Cel puțin dacă nu reușești să o faci pe cea care trebuie, o faci pe cealaltă. Cel cu încăpățînarea se simte bine, că I s-au îndeplinit și prostiile lui, chiar dacă îndeplinirea lor a dus mai mult la distrugere decît la creare.
Va continua…
