Alexei Mateevici (1888 - 1917) poet

Al nopţii mîndrului luceafăr,

Şi sufletul cîntării mele

Smintit se sbate şi neteafăr”.

G. Călinescu

Pe pămînt fiecare om are oglinda sa aparte.

Oglinda lui Eminescu a fost, este şi va fi Luceafărul. Ţiolkovschi se oglindeşte în unghiul primei nave cosmice. Leonardo da Vinci păşeşte peste veacuri, oglindindu-se în nemuritoarea Giocondă.

Oglinda lui Alexie Mateevici este scoica de lemn.

Ea a fost şi este o cutie sfîntă de rezonanţă, care ştie să stoarcă lacrimi de duioşie şi din piatră, dar şi să dinamiteze atunci cînd o răzbate durerea şi necazul altora.

... „ar fi fost un poet mare dacă trăia. Numai Eminescu a mai ştiut să scoată atîta mireasmă din ritmurile poporane...”,— scria criticul G. Gălinescu.

Şi totuşi, unde-i — care-i?— numitorul comun al scoicii de lemn şi al unui poet, apus din viaţă atît de tînăr — la numai 29 de ani?

Rana scoicii naşte o perlă.

Lemnul, chiar şi uscat, uneori ştie să înflorească.

Inima noastră e făcută tot după modelul scoicii...

***

La Căinari poţi ajunge cu orice mijloc de transport — patruzeci şi şase de kilometri pentru vitezele moderne nu mai sînt un obstacol şi, totuşi, ele, modernele viteze, nu-ţi pot fi de ajutor cînd vrei să cobori la cifra 1888 — cifră semănînd cu un gard ridicat din semnul infinitului matematic: An mult prea trist pentru scrisul Moldovei. Se zbătea întunecată mintea Luceafărului. Mai era un an pînă la trecerea lui din viaţă, pînă la stingerea Veronicăi şi a sfătosului bunic din Humuleşti. În acest an s-a ofilit pentru vecii o floare de rară frumuseţe — Iulia Hasdeu, ducînd cu sine 18 primăveri şi cele mai senine clipe din existenţa părintelui său — a măritului Bogdan Petriceicu.

Şi, parcă atingînd celălalt talger al închipuitei balanţe, la a 16-a zi a lui martie, într-o miercuri, cînd baba Odochia îşi isprăvise de scuturat cojoacele, cînd ochii lumii se luminaseră de gingăşia mărţişorilor, într-o casă din Bugeac un prunc îşi marca sosirea pe lume.

Plăpînda fiinţă a luat numele lui Alexei cel Cald, a cărui zi era serbată la 17 martie. Anume Lui îi porunciră ursitoarele să aibă grijă de viaţa copilului, de primul băiat al soţilor Mihail şi Nadejda Mateevici.

Satul Căinari, fără să bănuiască încă, îşi înscrise astfel numele în istorie.

De ani şi ani, verile pe la noi păstrează giulgiul ceţurilor, cerceii de rouă ai ierbii, mişcarea caleidoscopică a anotimpurilor. E un contraargument pentru biografii care împachetează în cîteva rînduri primii cinci ani din viaţa poetului, adică anii de pînă la 1893, cînd familia Mateevici se mută cu traiul mai aproape de Căuşeni, în casa proaspăt înălţată la Zaim. De parcă nu ar fi o poveste lungă primele cuvinte rostite de copil, primii paşi, prima poticnire...

Totul era nou, totul era pentru întîia oară. Prima frunză, primul soare, prima lună, prima stea, primul basm, prima pedeapsă, primii prieteni şi primii adversari.

În viaţa lui Alexie Mateevici, ca şi în viaţa fiecăruia dintre noi, mama ocupă un loc cu totul deosebit.

O, mamă, dulce mamă, din negura de vremi

Pe freamătul de frunze la tine tu mă chemi...

Mihai Eminescu şi mama. Portretul ei miniatural pictat pe respiraţia lui, cu razele sufletului cele fără de sfîrşit...

O stea mi-atinge faţa,

Ori poate-a ta năframă?...

Sînt alb, bătrîn aproape,

Mi-e dor de tine, mamă.

Grigore Vieru. Alte timpuri, alt poet, altă mamă, dar aceeaşi dragoste neţărmurită.

Acum la vatra ta străbună

Încet eu numele-ţi şoptesc,

Din lacrimi ţi-mpletesc cunună

Dar moartea ţi-o blagoslovesc.

Sînt versurile din finalul poeziei Mama, scrisă de Alexie Mateevici cu puţin înainte de plecarea sa pe front. Ultimele două rînduri au o aură a bravadei ce se făcea simţită atunci, în primele luni de război, dar care a fost spulberată de îngrozitorul masacru mondial. Mama rosteşte nişte versuri în care parcă e codificată presimţirea morţii...

Mama a fost primul lui medic şi prima neschimbată dădacă. În copilărie a avut parte de tristul noroc de a nu fi ocolit de nici una dintre bolile de copii... Mama a fost şi prima lui învăţătoare. Ea l-a deprins descifratul buchiilor, lucru curios şi enigmatic pentru copilul care nu prea era atras de jucării. Chiar şi elementele de acrobatică, se zice, erau stimulate de dorinţa de a demonstra pe rînd literele învăţate : A, B, C...

În luna mai a anului 1925 Nadejda Mateevici mărturisea, cititorilor ziarului Neamul românesc:

„Fiind abia de patru ani, a început a mă ruga sa-l învăţ a citi ziare şi, arătîndu-mi cu degetul literele cele mai mari din ziare, mă întreba despre numirea lor... Nici n-am prins de veste cînd l-am văzut citind singur cărţi şi povestindu-mi conţinutul lor. Jocurile şi jucăriile copilăreşti nu-l interesau aproape deloc. Pe cînd ceilalţi copii ai mei se jucau cu prietenii şi camarazii lor, el prefera să stea lîngă mine şi să-mi pună tot felul de întrebări la care trebuia să dau răspunsuri exacte şi suficiente pentru satisfacerea curiozităţii lui, căci altfel răspunsul meu era supus îndoielii şi criticii. Îi plăcea foarte mult natura. Împreună cu el primăvara întîmpinam prima rîndunică, prima frunză verde şi floricică”.

Strigătul scoicii porneşte de la izvoarele memoriei ei.

„Am avut norocul să mă nasc în satul Căinari, în satul în care a văzut lumina zilei Alexie Mateevici, autorul imnului Limba noastră. Casa părintească a scriitorului se află în centrul satului. În anii copilăriei mele în acest lăcaş era şcoala, aici am învăţat pînă în clasa a treia. Mi-aduc aminte că această casă era străjuită de nişte ulmi bătrîni. Azi nu mai sînt şi mă întreb unde au dispărut ? În martie 1968 în lăcaş s-a deschis muzeul A. Mateevici. Ce sărbătoare a mai fost atunci la Căinari! După aceea au mai avut loc întîlniri dedicate poetului, în cadrul cărora, mi-aduc aminte, i-am văzut pentru prima dată pe scriitorii Petru Zadnipru, Pavel Boţu, Petrea Cruceniuc, Vladimir Beşleagă, Lev Barschi, Anatol Ciocanu. Veneau pe atunci la noi mulţi oameni de cultură din republică. Pînă astăzi îmi sună în urechi minunata melodie a imnului Limba noastră, ce a fost cîntată de un cor de patru voci şi tot atunci, în ziua inaugurării muzeului, s-a vorbit, cum că şcoala din sat, nu demult construită, va purta numele poetului.

Din acea zi au trecut 14 ani. Şcoala noastră nu mai poartă numele lui Matee vici. N-am auzit şi nu ştiu dacă vreun cor cîntă astăzi Limba noastră. Uităm să facem ceea ce promitem cu atîta dragoste şi însufleţire. Şi e păcat, constata Anişoara Murzacu în săptămînalul Literatura şi arta din 8 aprilie 1982.

Chirurgul înlocuieşte supapele inimii cu supape din masă plastică. În lume zeci de savanţi visează să înlocuiască inima cu una artificială. Pe cînd e mult mai simplu, ca în locul inimii atinse de morbul indiferenţei, al chinurilor buzunarului prea larg, al stomacului fără fund, al vorbelor aruncate pe pustii, să se facă transplantul unei scoici de lemn, s-audă ei cu inima scoicii cum păşeşte şi cu ce respiră lumea contemporană.

În copilărie una dintre cele mai dulci ispite sînt drumurile. Panglica drumului e ca un tireu ce încearcă să se posteze între adierea tainică a necunoscutului şi fiorul abia simţit al despărţirii...

Drumurile au ocupat un loc aparte în scurta viaţă a lui Alexie Mateevici. Marele cerc al drumurilor ar putea forma o constelaţie, punctul de sprijin al căreia s-ar afla la Căinari.

Dar sînt încă drumuri nenumărate, mult mai scurte, ce se zbat în interiorul cercului mare.

În anul 1893 Mihail Mateevici termină construcţia casei din Zaim şi îşi aduce familia în satul acesta, mai mare decît Căinarii, mai bogat, cu o parohie mai numeroasă.

Scriitorul rus N. Garin-Mihailovschi, care prin 1879 participase la construcţia căii ferate Tighina-Reni, în lucrarea sa autobiografică Inginerii lasă o seamă de descrieri interesante ale Benderului, Căuşenilor, Zaimului şi ale altor cîteva sate înşirate ca mărgelele pe firul viitoarei căi ferate. În căutare de nisip, lut, piatră, el colindase multe sate din Bugeac şi aproape în fiecare întîlnea pe un deal — o moară de vînt atinsă de mişcarea timpului; în mijlocul satului — o biserică nu prea mare, zidită din cotileţi de lut. În jurul satelor foşneau gulerele lor verzi din livezi şi vii, din lanuri de porumb şi de floarea-soarelui. Rătăcită prin imensele întinderi, ici-colo se zărea cîte o stînă.

S-au întîlnit atunci, cînd Zaimul era încă destul de tînăr şi nu se deosebea prin nimic de satele învecinate, iar copilul Mateevici era la vîrsta cînd prieteniile se leagă fără prea multă diplomaţie şi singurătatea e o stare de neînchipuit. Îl îmbăta aerul de casă nouă, îl îndemnau spre şcoală cărţile şi droaia de colegi şi prieteni noi. Soarta cărturărească a multora dintre ei avea să se încheie după cei cîţiva ani de învăţătură primară, de care ei aveau să-şi amintească numaidecît mai tîrziu — pînă la adînci bătrîneţe.

Arborele genealogic al familiei Mateevici e aproape necunoscut. Puţinele date de care dispun le-am spicuit din cartea lui P. A. Lotoţchi Spisok i kratkie biografii okoncivşih polnîi kurs Chişiniovscoi duhovnoi seminarii... La pagina 79 găsim reprodusă o notiţă biografică a lui Mihail Mateevici: „Promoţia anului 1884. Născut în 1862, Mihail Mateevici este fiul dascălului Vasile din satul Receşti, judeţul Soroca. Preot”.

Din articolul lui Alexie Mateevici Chestia preoţească, publicat în ziarul Basarabia, ştim că un frate de-al tatălui — şi anume Malahie Mateevici — a ocupat locul de paroh al bisericii din Zaim în anul 1906. Şi cam atît.

În schimb arborele genealogic al familiei Neaga, adică pe linia mamei Nadejda, e foarte ramificat şi interesant.

Eugraf Neaga a întocmit Genealogia preoţilor din familia Neaga (în manuscris). Pe baza informaţiei din acest manuscris N. Popovschi a elaborat o spiţă pe care a publicat-o în monografia despre istoria bisericii din Basarabia în veacul al XlX-lea, alăturîndu-i şi o notiţă explicativă:

„Familia „Neaga”, după o versiune, se trage din părinţii „Neaguş” din Munte-Negru, după alta — de la cuvîntul sîrb „Neagu” — „Nicolae”. În a doua jumătate a v. XVIII-lea un membru din această familie, tatăl preotului Ioan, fugind de prigonirile turceşti, s-a aşezat cu traiul în Basarabia.

Preotul Ioan (1780—1825) a avut trei feciori: Anastasie (1808—1885), Sofronie şi Vasile (1823—1878), consul în Turcia. Anastasie a fost preot şi a fost tatăl a cinci băieţi: Ioan, preot (1834—1901), Luca, consul în Creta, Ştefan, Constantin, Vasile, preot (1885—1906).

Ioan a dus mai departe viţa, dînd viaţă la doi băieţi: Eugraf şi Mihail, preot (1873—1924).

Vasile a avut şi el doi băieţi: Anastasie, preot, şi Gheorghe, preot”.

Dacă e să purcedem la o descifrare a acestui arbore genealogic, se cuvine să spunem că, dintre cei trei feciori ai lui Ioan Neaga, Sofronie rămîne a fi o figură necunoscută, despre Anastasie şi Vasile avem date destule ca să ne facem o părere privind viaţa şi activitatea lor.

Cercetătorul Pavel Balmuş (în revista Orizontul, 1988, nr. 3) notează despre Anastasie Neaga: „Numit preot (la 11 martie 1839) în satul Rezeni, ţinutul Chişinău-Bender (astăzi raionul Căinari), el îşi desfăşoară activitatea în felul său „domol, aşezat”, ca orice slujitor al clerului de atunci, înţelegînd să se adune şi să dea publicităţii şi date despre parohia din satul în care a muncit pînă la apusul vieţii”, În revista Chişiniovschie eparhialinîe vedomosti Anastasie Neaga a publicat două articole: Satul Rezeni din judeţul Chişinău (1876, nr. 12) şi Parohia satului Rezeni din judeţul Chişinău (1878, nr. 11).

A fost înmormîntat în vecinătatea bisericii, alături de soţia sa Smaranda Ivanovna Neaga şi fiul său Luca.

Despre Vasile Neaga găsim informaţii interesante în diferite izvoare. În cartea lui P. A. Lotoţchi Spisok i kratkie biografii okoncivşih polnîi kurs Chişiniovscoi Duhovnoi seminarii citim: „Neaga Vasile, fiul preotului Ioan din s. Sîngera, judeţul Chişinău, s-a născut în anul 1822. A absolvit Academia teologică din Petersburg. A exercitat funcţia de dragoman în România, consul în Turcia. În anul 1872 a demisionat; a decedat în 1879 la Chişinău”.

Iar în studiul Preotul basarabean AL Mateevici Petre V. Haneş scrie: „Un frate al protopopului Neaga vorbea 12 limbi, învăţate parte prin şcoli, parte singur. Îşi făcuse studiile la Seminarul din Chişinău şi la Academia teologică din Petersburg. Ca student aici, dăduse lecţii lui Lev Tolstoi şi unui frate al său”.

Bunicul lui Alexie Mateevici — Ioan al lui Anastasie Neaga — a absolvit şi el Seminarul teologic din Chişinău (1875). O vreme a fost preot al vechii biserici din Căuşeni, iar mai apoi a trecut cu serviciul la biserica sfinţilor apostoli Petru şi Pavel, unde a şi fost înmormîntat.

Tînărul preot, impresionat de vechimea şi frumuseţea bătrînei biserici a tîrguşorului Căuşeni, încearcă să-şi expună părerile pe hîrtie şi studiul lui este tipărit la ziarul Bessarabskie oblastnîe vedomosti din 5 mai 1862.

Anii trec şi Ioan Neaga simte nevoia de a reveni la materialul publicat; şlefuindu-l, aprofundîndu-l, el îl expediază la Odessa, unde şi este tipărit în Analele Societăţii de istorie şi antichităţi din Odessa (volumul XII din anul 1881).

Fără să bănuiască, acest iscusit alcătuitor de predici, traducător din predicile vestitului Rodion Puteatin, a lăsat posterităţii un articol care serveşte cercetătorilor drept piatră de temelie pentru multe încercări temerare.

P. Balmuş, în articolul citat din revista Orizontul, scrie :

„În prezent, în curtea lăcaşului divin al sfinţilor apostoli Petru şi Pavel (de pe str. Gagarin din Căuşenii de astăzi), pe o piatră veche de mormînt, spălată de ploi şi arsă de soare, abia descifrăm următoarea inscripţie: „Zdesi pocoitsia prah nastoiatelea Cauşanscoi ţercvi sviaşcenica Ioana Anastasievna Neaga rod. 3-go sentiabrea 1834 g. i scon. 1 iulia 1901 g. i ego jenî Alexandri Constantinovnî, rod. 29-go iunia 1843 g. i scon. 9 iunia 1904 g.”.

O carieră de invidiat a făcut şi fratele lui Ioan — Luca. In cartea lui P. A. Lotoţchi găsim inserată biografia acestui unchi al lui Al. Mateevici: „În anul 1857 au depus cereri şi au părăsit despărţitura medie a seminarului şi au fost admişi la învăţătură în şcolile superioare laice — Ivan Koriukov (fiul preotului Ioan, gub. Poltava) şi Luca Neaga (fiul preotului Anastasie, jud. Chişinău). Ultimul pînă în 1863 a exercitat funcţii la Direcţia gubernială basarabeană; a învăţat în Universitatea din S.-Petersburg; a fost funcţionar la Departamentul asiatic; începînd cu anul 1878 a fost dragoman în România, consul la Salonic, consul pe insula Creta şi la Smirna. În anul 1902 a demisionat. A decedat în 1908 în Basarabia”.

Piatra de mormînt ce se află în curtea bisericii din Rezeni păstrează următoarea inscripţie: „Deistvitelinîi statskii sovetnic ghen.-consul Luca Anastasievici Neaga, sconciavşiisia 16 avgusta 1908, na 75-m godu jizni”.

Cînd privesc înapoi de pe acest mal al timpului, mi se pare că fiecare dintre ei putea fi un bun model pentru Alexie Mateevici, iar un studiu biografic ar putea încorona vieţile trăite cu demnitate de aceşti strămoşi ai noştri.

în sufletele mari soarele parcă nu apune niciodată, lumina lui se face zărită şi în această descriere a drumului de la Căuşeni spre Zaim, în care ca nişte pietre scumpe sclipesc amintirile bunelului, povestirile lui atît de bogate în detalii:

Şi cum ieşi înspre Zaim,

Vezi în deal un ţintirim,

Ţintirimul jidovesc —

Doi copaci îl străjuiesca.

Mai încolo un pîrău

Prin pietriş coboară greu.

Săpături destul de-adînci

Înnegresc în deal prin stînci.

Cine ştie — ce-adăpost ?

Chişinăul spun c-a fost...

Botna seacă dă în şes

Şi se pierde-n stuhul des,

Şi nu-i spune nimănui

Ce-a mai fost pe-aici şi nu-i

Ştim ceva de la strămoşi

Despre hoţii sîngeroşi,

Despre turci, despre tătari.

Despre hanii lor cei mari,

Ştim că Botna a fost altă,

Câuşeni-o curte-naltă.

Şi domnea aici un han,

Stăpînind pe moldovan.

Uneori mai dă să-nşire

Cîte-un baci la povestire...

Spune vrute-şi nevrute

Despre pietrele tăcute.

Ştim ceva, dar greu de tot

Să te-alegi de-aici c-un rod;

Numai piatra de mormînt

Vrednică-i de crezămînt...

Căuşeni-s loc bătrîn,

Tîrg-tătar, lăcaş creştin.

Cine ştie ce oşteni

Au mai fost la Căuşeni.

Marmori frînte să găsesc,

Şi cu scris latin, grecesc.

Mai desfunzi pe-aicea muchii,

Scrise şi cu alte buchii..."

Aţi recunoscut, desigur, fragmentul din poezia Pietre vechi dedicată bunelului şi scrisă în toiul primului război mondial, în anul 1917.

Cu adevărat nepieritoare este memoria sufletului — inima scoicii de lemn.

Atîtea chipuri — rînduri-rînduri

În minte îmi răsar, învie,

Pornesc într-o călătorie,

Tovarăş cu-ale mele gînduri.

(Atîtea chipuri, 1917)

Privit de pe culme, Zaimul îţi pare înecat în verdeaţă. Pălăriile de ardezie şi de olane ale caselor se iţesc de după paraşutele verzi ale copacilor.

Neschimbate au rămas „coordonatele” satului: fîntîna Pisarului, La Oale, Malcociul, Valea Botnei. Neclintite au stat aici mai bine de o sută de ani şi cele două drepte paralele ale căii ferate.

Dacă Alexie Mateevici ar fi să se în toarcă măcar pentru o singură clipă la baştină, i-ar fi greu să-şi găsească casa printre lăcaşele moderne ale sătenilor. Clădirea în care ani de zile şi-a avut sediul spitalul din sat, i-ar părea îmbătrînită... În fosta şcoală primară răsună ca într-o peşteră clopoţelul vocii lui. Norocul a făcut să scape de încercările timpului şi această clădire, în care mai mulţi ani de zile şi-a avut sediul căminul cultural din Zaim.

E îmbucurător faptul că s-au păstrat locurile pe unde a copilărit, casele în care a locuit, şcolile în care a învăţat Al. Mateevici. Dar să ne întrebăm: simţul răspunderii faţă de trecut şi faţă de viitor nu-mai la atîta se reduce?... Nici unul din edificiile păstrate n-ar avea poate azi acea importanţă, dacă fiecare dintre ele n-ar sta la rădăcina unei tradiţii noi şi valoroase. Aceeaşi Anişoara Murzacu publică în Literatura şi arta (din 20 iunie 1985) următoarea informaţie:

„La Zaim, localitatea unde a locuit cîndva Alexie Mateevici, au venit să marcheze ziua poetului membrii cenaclului publicistic-literar P. Darienco de la Universitatea de stat din Chişinău.

Momentul de vîrf al sărbătorii l-a constituit serata literar-muzicală, ce s-a desfăşurat în sala plină a casei de cultură. Membrii teatrului poetic Ecoul Bugeacului, condus de Ion Găină, au făcut să răsune răscolitorul imn Limba noastră, poeziile Pietre vechi, Frunza nucului, Cîntecul zorilor şi frumoasa baladă Mateevici Alexei, semnată de Nicolae Dabija.

Cenaclul P. Darienco a prezentat cîntece pe versurile poetului, recitaluri din creaţiile tinerilor literaţi. A răsunat nemuritoarea baladă Mioriţa”.

Întotdeauna am visat să descopăr caietele lui, în care o fi notat ce credea el despre copaci şi ierburi. Dar niciodată n-am îndrăznit să întreb ce cred despre el copacii şi ierburile... Sper să găsesc, printre versurile lui necunoscute încă, descrierile oraşului vechi, dar n-am îndrăznit să întreb pereţii caselor, gardurile şi pietrele ce ştiu despre el. Îl mai ţin oare minte ? Doar de la ultima lor întîlnire s-a scurs atîta amar de vreme...

Rătăcind printre oameni, arbori, case, locuri pitoreşti, aştept cu înfrigurare ziua, cînd mă vor opri din drum martorii scurtei lui treceri prin lume şi-mi vor destăinui din cele ce ştiu despre Mateevici. Poate atunci o să-mi apară într-o lumină deosebită acel autoportret din copilărie, schiţat uşor pe aburul inspiraţiei în poezia Mama:

Şi-ai fost cu firea părintească,

Cu duhul părintesc, senin,

Cu înţelepciunea ta firească

Copil cuminte şi blajin.

Aşa a rămas în memoria Căinarilor şi Zaimului — „copil cuminte şi blajin”; scriu „a rămas”, pentru că drumurile i-au furat copilăria, iar şcolile orăşeneşti — dorurile...

De cînd încerc să îmblînzesc vreo zece rînduri din aceste amintiri mai mult închipuite, ziua a dovedit să-şi pună pe faţă masca neagră a nopţii. Dincolo de fereastră cîntă greieraşii, ca şi cum şi-ar fi pus în gînd să smulgă strunele viorilor.

Luna palidă sfîrîie pe boltă ca umbra fosforescentă a unei farfurii zburătoare. Dar iată că apar nişte nouraşi, aproape străvezii, care şterg fără grabă faţa ei de aramă şi o fac să se asemene cu o oglindă, pe versoul căreia a ruginit spoiala.

Unii zic că ar fi o scoică de lemn, alţii zic că e o monedă din vechime, pe care mai-mai s-ar putea citi un chip, dar profilul e aşa de şters, că nimeni nu se încumetă să facă vreo presupunere.

***

Trecem prin toamnă ca printr-o galerie de artă modernă. La începutul ei frunzele ne îmbată de patima zborului, iar la sfîrşit primii fulgi se despart de cer avînd prospeţimea petalelor de romaniţă. Prin septembrie-octombrie toamna stîrneşte viscole de aramă asupra oraşului care aduce atît de mult cu un fagure de piatră. Pe străzile lui, cînd mai largi, cînd mai înguste, se grăbesc mii de trecători şi rar, poate, cine-şi aminteşte că şi de numele Chişinăului e legată biografia celui mai mare poet al nostru de la începutul secolului XX — Alexie Mateevici.

Rămas-au nevătămate, în ciuda unor timpuri necruţătoare, clădirea Seminarului teologic, în care Alexie a învăţat între anii 1902—1910 (azi strada Bănulescu-Bodoni), casa în care a locuit (1915—1917) şi unde a scris renumita poezie Limba noastră (azi strada A. Mateevici), mormîntul lui de la cimitirul de pe strada Armeană şi şcoala duhovnicească (azi strada M. Kogălniceanu)—prima lui şcoală din Chişinău.

Copilul Mateevici Alexie se înfăţişa în incinta acestei şcoli într-una din zilele călduroase ale lui august a anului 1897. Mărturie stă atestatul eliberat de către direcţia şcolii în luna iulie a lui 1902 şi semnat de supraveghetorul ei principal Macarie Iepure. Se păstrează în fondurile Arhivei de stat a. Moldovei: „Absolventul şcolii duhovniceşti din Chişinău Mateevici Alexei, fiul preotului din s. Zaim, judeţul Bender, gubernia Basarabia, Mihail Matveevici (aşa se ortografia numele de familie— Iu. C.) născut în anul 1888 la 16 martie, a fost înscris în clasa pregătitoare a şcolii în luna august a anului 1897”.

* * *

Clădirile oraşului vechi stau bine pe picioarele lor de piatră. Ca şi cum ar fi nişte cumpene ce ridică găleţile pline cu timpul odată scurs, mişcîndu-se între doi poli: „A fost” şi „Va fi”.

„Mai marii oraşului au ales un maidan pustiu ceva mai mare de o desetină ca suprafaţă, la colţul străzilor Reniului (azi Kogălniceanu) şi a Seminarului (azi Bănulescu-Bodoni), unde la 14 aprilie 1876 a fost pus fundamentul clădirii şcolii duhovniceşti, şi construcţia s-a încheiat în anul următor; la 1 septembrie 1877 clădirea şcolii se întindea 37 de stîngeni pe strada Reniului, şi 6 stîngeni şi ceva pe strada Seminarului. Tot atunci a fost înălţată o clădire cu două caturi pe strada Seminarului — apartamentele pentru supraveghetor şi inspectorul şcolii” (după I. Parhomovici; Duhovriie ucebnîe zavedenia Chişiniovscoi eparhii 1813—1913).

Cinci ani de zile Alexie Mateevici a păşit peste pragurile de lemn, a urcat, cînd la pas, cînd în fugă, scările turnate din fontă, tresărind de fiecare dată cînd glasul clopoţelului se revărsa pe coridoare, chemînd elevii în clase ori amintindu-le că lecţiile au luat sfîrşit. Avea colegi veniţi la carte din mai multe sate basarabene:

Cuhureştii de Sus, Alcedar, Bulboaca, Gura Galbenă, Mihuleni, Nisporenii de Jos, Căinari, din multe alte localităţi. Şi dacă e să trecem din nou cu ochii peste foaia îngălbenită de vreme a adeverinţei eliberate de către direcţia şcolii, nu e atît de greu să ne facem o închipuire cum a trecut el prin tărîmurile zeiţei Minerva — rezultatele ce i-au încununat osîrdia au fost foarte frumoase:

„... şi avînd o purtare excelentă (5), a dat dovadă de următoarele cunoştinţe : Teologia 5

Limba rusă şi cea bisericească 5

Limba greacă 4

Limba latină 5

Aritmetica 4

Geografia 5

Caligrafia 4

Cîntul bisericesc 3

Codul bisericii şi lămurirea ritualurilor

slujbei 4

La terminarea studiilor de la şcoala spirituală din Chişinău Al. Mateevici a fost inclus în lista elevilor de categoria I cu privilegii”.

Aici e momentul să reproducem cîteva rînduri din amintirile Nadejdei Mateevici: „Toate obiectele de studiu şi le însuşea foarte uşor, afară de matematică, la care era mai slab, poate din cauză că nu iubea acest obiect şi, prin urmare, nu-l studia cu interes...”.

Şi vine sorocul cînd legendele purtate tainic lîngă inimă se prefac în vise încă nevisate.

Una din istorioarele legate de anii de studii ai poetului nostru şi ajunsă pînă la noi pare să aibă confirmare materială. S-a păstrat o fotografie ce ni-l readuce printre noi pe elevul şcolii teologice stînd alături de mama sa. Subiectul istorioarei e simplu. Nadejda Neaga-Mateevici i-a făgăduit fiului să se fotografieze împreună, dar numai cu condiţia ca el să obţină note bune. Spre amarul necaz al elevului, chiar în ziua sosirii mamei la Chişinău el a înhăţat un „doi” la aritmetică... Cu greu reuşeşte ea să-l convingă să meargă totuşi şi să pozeze. Băiatul s-a învoit pînă la urmă, dar n-a uitat să-şi pună în faţă un manual deschis. E o trăsătură a caracterului lui confirmată de succesele de mai tîrziu.

Iosif Parhomovici, citat mai sus, scrie în continuare: „... în anii 1901 şi 1902 blocul de învăţămînt a fost mărit pe str. Pirogov pînă la hotarele ciclodromului şi sub unghi drept a fost înălţată o clădire cu două etaje chiar la marginea lui, a fost mărită biserica... ”.

Toate aceste schimbări au fost făcute pe timpul aflării lui Mateevici ca elev al şcolii respective. Elevii claselor mari or fi fost atraşi la lucrările de amenajare a blocului de învăţămînt, a căminului. S-or fi păstrat încă obiecte în fosta şcoală teologică care-şi „amintesc” de atingerea mîinilor Iui, la fel cum în sufletul tînăr şi dornic de frumos o fi lăsat urme de neşters arhitectura îngrijită a şcolii rezolvată în cheie clasică.

Pînă nu demult aceste ziduri (de pe actuala stradă Kogălniceanu, 65) cu tencuiala fulguind de pe pereţi, păreau a fi nişte poeme fără rimă. Şi m-am bucurat nespus cînd le-am văzut îmbrăcate în schele, am simţit răzbătînd din pereţi o răsuflare tinerească.

Studenţii universităţii care-şi fac azi studiile în blocul nr. 2, atît de îndrăgit de ei pentru aerul lui de muzeu, nici nu bănuiesc că Mateevici mai lunecă printre ei ca un fluviu nedescoperit încă. De aceea poate la intrarea în bloc s-ar potrivi de minune o placă comemorativă ce ar aminti despre anii de studii (1897—1902) ai lui Alexie Mateevici petrecuţi între pereţii acestui bătrîn edificiu.

Şi atunci spiritele tinere ar simţi mai bine poate, cum amintirile sapă în noi, căci curcubeul sufletului are în spectru culori care mereu se cer a fi descoperite...

***

Anii de şcoală. E tot ce-am avut mai scump, e ceea ce-am preţuit mai puţin. E de ajuns să atingi cu gîndul fila cu amintiri şi pe loc simţi că se înrourează coroana de dor a inimii.

În viaţa lui Alexie Mateevici, scurtă ca un vis, Seminarul din Chişinău ocupă un loc aparte. Şi nu numai de aceea că fostul seminarist s-a întors să împartă lumina adunată de prin cărţi şi altor învăţăcei. Seminarul a fost o şcoală grea a încercă­rilor vieţii.

În luna august 1902 proaspătul absolvent al şcolii duhovniceşti depune documentele şi este admis la anul întîi. Şi astăzi turiştii şi locuitorii capitalei pot vedea una din clădirile fostului seminar, ce poartă cu multă mîndrie pe unul din pereţii faţadei o placă dreptunghiulară de marmoră, pe care e trecută în două limbi o simplă inscripţie: „Aici în anii 1902—1910 a învăţat scriitorul A. Mateevici”.

E numai unul dintre cei mulţi, care au dus în lume faima acestui vechi focar al învăţămîntului, prima şcoală de învăţămînt mediu întemeiată pe teritoriul Basarabiei.

În monografia sa acelaşi Iosif Parhomovici descrie istoria organizării seminarului chişinăuian: „Cînd Basarabia a fost alipită la Rusia (16 mai 1812), asupra acestui fapt (lipsa de şcoli.—red.) şi-a îndreptat atenţia primul arhipăstor al Basarabiei mitropolitul Gavriil Bănulescu-Bodoni. Imediat după încheierea tratatului de la Bucureşti, încă pînă la părăsirea Iaşilor, unde fusese mitropolit şi exarh moldovenesc, presupunînd că Chişinăul va fi oraşul unde va activa, el scrie comandantului suprem al forţelor armate de la Dunăre, amiralului Pavel Vasilievici Ciciagov, rugîndu-l să poruncească guvernatorului basarabean, lui Scarlat Dimitrievici Sturza (primul guvernator după alipire), să acorde mitropolitului ajutor la amenajarea unui seminar teologic pe lîngă casa arhiereului. Iar pînă la sosirea sa în Chişinău (24 septembrie 1812), fără să mai aştepte confirmarea supremă a proiectului său (privitor la organizarea eparhiei chişinăuiene), a şi început lucrările de fondare a seminarului teologic”.

Probabil că inimosul mitropolit frămîntase de mai multă vreme ideea întemeierii unor şcoli în ţinut. Printre colaboratorii săi era şi un colectiv mic de pedagogi, alcătuit din foşti profesori şi studenţi ai Academiei chievene: Petru Cuniţchi, Ivan Nesterovici, Isidor Gherbanovschi. Bizuindu-se pe competenţa lor, mitropolitul Gavriil le porunci să purceadă la precizarea tuturor detaliilor ce ţineau de amenajarea seminarului.

Deşi noul cod al şcolilor eparhiale semnat de Alexandru I intrase în vigoare la 26 iunie 1806, Seminarul din Chişinău urma să aibă structura vechilor aşezăminte de învăţămînt, drept model servind Academia Movileană.

Perseverent în realizarea ideilor sale, G. Bănulescu-Bodoni nu se mulţumeşte numai cu faptul deschiderii seminarului în casele ce aparţineau bisericii Arhanghelul Mihail, rămasă în istorie cu calificatul „vechea catedrală”.

Mitropolitul ţinea cu tot dinadinsul ca seminarul chişinăuian să ocupe un loc de frunte în ţinut. El nici pe departe nu era satisfăcut de faptul că seminarul teologic nu dispune de încăperile necesare ce ar fi permis mărirea contingentului de elevi.

Dovedind un acut simţ diplomatic, mitropolitul Gavriil scria în 1815: „Acest seminar, fiind învecinat cu ţinuturile Moldovei, Bulgariei şi Austriei, trebuie să aibă o înfăţişare atrăgătoare ce ar onora grija guvernului faţă de nevoile învăţămîntului... ”

Din suprafaţa pătratului ce avea dimensiunile de 130X130 de stînjeni şi era prevăzută pentru casele mitropoliei, G. Bănulescu-Bodoni rezervează pentru edificiile seminariale partea de nord a sectorului ales, care se întindea 130 de stînjeni de-a lungul străzii Seminarului (azi Bănulescu-Bodoni) şi 35 de stînjeni de-a lungul străzii Moscovscaia (azi Ştefan cel Mare). Aici a şi început în 1813 construirea seminarului, care a fost încheiată în 1817.

Aşa a înmugurit prima şcoală de învăţămînt mediu din Basarabia.

Pe parcursul anilor vor fi deschise şi alte şcoli.

Chiar şi seminarul va avea de trecut prin mai multe reforme şi reconstrucţii serioase. Cu toate acestea, importanţa acestor clipe în care s-a pus temelia constă în faptul că însuşi Alexie Mateevici a încercat să dea la o parte vălul uitării, aşternînd pe hîrtie chipul neobositului înaintaş — Gavriil Bănulescu-Bodoni. Acele rînduri au fost încredinţate revistei Luminătorul, care le-a tipărit în numerele din august-noiembrie ale anului 1913.

La arhiva centrală a Moldovei se păstrează o scurtă mărturie, o singură frază : „Mateevici a fost înscris la seminar în luna august 1902”.

Mi-l închipui pe Alexie elev, îmbrăcat aşa cum o cerea moda timpului, profilul şcolii. În Chişiniovschie eparhialinîe vedomosti am găsit o informaţie pentru părinţii şi tutorii care se îngrijeau de seminarişti, unde se explica ce fel de uniforme sînt obligaţi să poarte elevii.

,,a). Costum de postav negru, alcătuit dintr-o tunică ce se încheie la toţi bumbii. Tunica are două rînduri de nasturi albi de metal, cîte şase în stînga şi în dreapta, iar la buzunare încă patru; gulerul drept de catifea neagră, fără tivitură ; pantaloni, vestă ce se încheie pînă sub bărbie.

b). Un palton negru de postav ori de castor (pentru iarnă şi pentru vară), cu nasturi de metal alb, cîte şase pe din părţi şi doi în urmă, pe chingă ; cu vipuşcă din postav albastru la guler, iar în jurul petliţei şi la manşete — din catifea neagră.

c). O bluză şi pantaloni de doc pentru folosinţă zilnică în timpul verii.

d). O bluză de postav sur întunecat şi pantaloni din acelaşi material pentru folosinţă zilnică în timpul iernii.

e). O centură din piele neagră pentru încingerea tunicii.

f). Un chipiu la uniformă (pentru iarnă şi vară), avînd imprimată pe insigna de la cocardă: SDC.

Purtarea tunicilor, costumelor şi a altor haine civile este interzisă. Seminariştii care nu vor respecta cerinţele privitor la îmbrăcăminte vor fi traşi la răspundere şi chiar excluşi din seminar”.

Pentru tînărul seminarist anul întîi n-a fost prea norocos. Multă vreme a fost bolnav şi a rămas în urmă cu temele, mai ales la unul din obiectele ce i se supuneau cam greu — matematica.

La arhiva centrală a republicii am dat de nişte cataloage de la seminar din anii 1902—1903, din care am aflat că în luna martie Al. Mateevici a scris o compunere, apreciată cu un „patru cu plus”, iar la istorie a răspuns la tema: „Cicero şi Iu. Cezar”, fiind apreciat cu un „cinci”. La 18 iunie 1903 au fost alcătuite listele ce oglindeau reuşita şi purtarea seminariştilor pentru anul de învăţămînt 1902—1903, pe baza examenelor susţinute în lunile mai şi iunie. Cunoştinţele lui Alexie Mateevici au fost apreciate astfel:

Purtarea

5

Sfînta scriptură

2

Istoria universală

4

Algebra

2

Limba greacă

3

Limba latină

4

Cîntul bisericesc

4

Compunerea

4

Clasa întîi a absolvit-o deci, cu două corigenţe.

Înainte de deschiderea noului an şcolar, la 26—27 august 1903, a avut loc o şedinţă a consiliului pedagogic, la care, printre alte multe probleme de la început de an, au fost puse în discuţie şi cele două corigenţe ale seminaristului Al. Mateevici. S-a adoptat următoarea hotărîre: elevul clasei întîi A. Mateevici, care din cauza bolii n-a putut susţine examenul la Sfînta Scriptură, să fie lăsat încă pentru un an în aceeaşi clasă.

Despre algebră la acel consiliu nu s-a vorbit nimic, dar după cît se pare, al doilea examen la matematică a fost apreciat „nesatisfăcător”.

Foştii lui colegi de la şcoala spirituală au fost promovaţi în clasa următoare, iar Alexie o fi măcinat în sufletul de copil înstrăinat multe îndoieli...

Fugeau anii. Al. Mateevici trecea din clasă în clasă, iar tabelele sale adunau note mai bune. În anul de învăţămînt 1903— 1904 „doiul” de la algebră se schimbă în trei, iar în anul următor chiar în „patru”. La Sfînta Scriptură saltul e şi mai însemnat De la „doi” la „cinci”. În fiecare an se adăugau obiecte noi şi Mateevici le însuşeşte cu succes. Are predilecţie pentru studierea limbilor, a istoriei, literaturii şi filozofiei.

Reproducem aici aşchiile unor amintiri spicuite din diferite surse, dar care au menirea să întregească un singur chip— Mateevici, reconstituind fragmentar atmosfera de altădată : „Ne-am întîlnit cu Alexie Mateevici în redacţia Basarabiei de pe strada Armeană din Chişinău, prin luna septembrie, anul 1906... cînd a adus o traducere din Anton Cehov şi ne-a cerut permisiunea să vie şi să citească gazete şi reviste româneşti, spunîndu-ne că are deprinderea cititului românesc încă din copilărie”, aşa l-a cunoscut Pan. Halippa, unul dintre colaboratorii ziarului Basarabia.

Colegul.de seminar Petre Gheorghianov foloseşte o modalitate mai originală de a-şi mărturisi sentimentele :

Cînd adîncit în manuale

A. Mateevici mai uita

De Muza lui, luîndu-şi lira.

Ea Ungă mine s-aşeza.

Îmi da un petic de hîrtie

Şi un creion tocit cu dinţii

Şi îmi cînta melancolie

De-ascunsul dor al suferinţei.

Şi eu prindeam în vers sonor

Cîntarea veşnicului dor,

O recitam, mă mîngîiam

Şi seara-n sobă-o aruncam.

Şi astăzi, cînd mai vreau să cînt

Un cîntec plin de veselie

La vers zadarnic mă avînt,

Şi Muza-n van o chem să vie.

Şi tot Petre Gheorghianov îşi amintea despre o serată muzicală în şcoala lui Gutor, la care a participat şi corul seminariştilor. La serată au participat şi colaboratorii ziarului Basarabia. Alături de ei s-a aflat şi Alexie Mateevici. Nu putea să nu ia parte la prima serată muzicală moldovenească organizată la Chişinău.

În cartea Muzîkalinaia jizni dorevoliuţionnogo Chişiniova B. Kotlearov descrie acest eveniment astfel: „Serata de muzică moldovenească, organizată la 3 decembrie 1906 de către şcoala lui Gutor, a fost ca un ecou al deşteptării conştiinţei naţionale a populaţiei băştinaşe din Basarabia, ce se consolida sub influenţa evenimentelor revoluţionare de la 1905 din Rusia. E prima serată de acest gen la Chişinău. Afişele ei au fost scrise în limba moldovenească, ceea ce îl caracterizează pe V. Gutor ca pe un om cu vederi progresiste.

Programul seratei cuprindea un cuvînt introductiv despre cîntecul popular moldovenesc, versuri de Alecsandri şi Coşbuc, romanţe moldoveneşti, cîntecul popular Fa Ileană, piesa pentru pian Amintiri din Basarabia şi alte numere prevăzute pentru solişti şi cor”.

În vara anului 1906 familia Mateevici a suferit o pierdere grea. A murit capul familiei — Mihail Mateevici. Grija pentru întreţinerea mamei, fratelui mai mic şi a surorilor a căzut pe umerii fiului mai mare. Răsunetul acestui eveniment tragic îl găsim în articolul Chestia preoţească, tipărit în ziarul Basarabia: „La 24 iulie a anului mergător a încetat din viaţă preotul de loc Mihail Mateevici. Răposatul şi-a lăsat soţia cu patru copii nepuşi la cale. Peste vreo două săptămîni după înmormîntarea lui, văduva pleacă la Chişinău spre a-l ruga pe preasfinţitul Vladimir să mute la biserica din Zaim pe un cumnat de-al ei, un preot tînăr cu familia mică, care, deci, avea putinţă de a le da orfanilor ajutor atît moral, cît şi material”.

Seminaristul clasei a patra se pomeneşte la o răscruce grea a vieţii. Trebuie să se hotărască: ori continuă studiile, ori se face gospodar la Zaim şi ocupă locul tatălui. Cu atît mai mult, că: „Satul nostru trecea la preoţi de cel mai bun „popor”— „prihod” din ţinutul Benderilor din pricina, că bietul preot răposat, mulţumită străduinţelor sale extraordinare, îşi făcuse o casă foarte bună şi-şi ducea frumos treburile gospodăriei casnice şi ale cîmpului, ba îşi sădise pe pămîntul bisericesc şi o viişoară. Asta-i făcea pe preoţi să crează, că „prihodul” aduce venituri enorme şi îndată te face cu mii”, scrie Al. Mateevici în articolul citat mai sus.

Cu ce s-au terminat aceste necazuri ştim cu toţii. La 20 octombrie el a revenit la studii, iar în scurtă vreme şi familia s-a transferat cu traiul la Chişinău. Nadejda Mateevici primea din fondurile eparhiale o pensie mai mult simbolică, iar Alexie încerca să sclipuiască ceva onorar pe la publicaţiile din acea vreme.

Reieşind din discursul polemic, din nuanţele ironice ale materialelor lui publicistice, putem spune că ciocnirile dure cu realitatea obiectivă n-au trecut fără urmări. În sufletul lui s-au cicatrizat cu greu rănile primelor încăierări. Dar luptele cele mai dureroase erau înainte...

Spre sfîrşitul lui 1905 la Seminarul din Chişinău s-au început tulburările. La 20 noiembrie seminariştii au înaintat direcţiei seminarului o petiţie şi au întrerupt lecţiile.

Petiţia era alcătuită din 27 de paragrafe, care, la rîndul lor, erau divizate în trei părţi.

În prima parte se puneau în discuţie chestiuni ce ţineau de problemele învăţămîntului din seminar.

În partea a doua se înaintau propuneri privitor la îmbunătăţirea procesului de educaţie.

In partea a treia se vorbea despre şcoala eparhială.

Seminariştii cereau transformarea seminarului într-o şcoală de tipul gimnaziilor, adică cu opt ani de studii şi cu drepturi de gimnazişti; să fie deschise clase speciale, în care doritorii să poată studia teologia, restul elevilor să aibă posibilitatea de a obţine studii medii. În clasele ce vor studia teologia să fie introdusă predarea limbii moldoveneşti în mod obligatoriu şi a limbii bulgare în mod facultativ. După absolvirea clasei a patra seminariştii să aibă dreptul de a fi admişi la diferite universităţi, la facultăţile de juridică, medicină, istorie şi filologie fără examene, iar la matematică şi la institutele superioare de învăţămînt — cu susţinerea examenelor.

Elevii optau pentru anularea examenelor la trecerea dintr-o clasă în alta ; pentru lichidarea sistemului de supraveghere în timpul extraşcolar şi, totodată, cereau să fie organizată judecata tovărăşească, consiliul de onoare şi răspunderea colectivă.

Îndrăzneala seminariştilor era de invidiat. Ei cereau dreptul de apărare a colegilor în faţa consiliului pedagogic, libertatea convingerilor politice şi religioase, dreptul la adunări, închiderea căminului, seminariştii fiind supravegheaţi prea din scurt.

Şi, desigur, vechea problemă a seminarelor, descrisă cu măiestrie de Victor Crăsescu în Fugarul din seminar: controlul gospodăriei seminariale, unde stăpîn era economul.

Petiţia au semnat-o 361 de elevi. Au refuzat să semneze numai seminariştii din clasele a şasea. Se aflau în pragul examenelor de absolvire şi nu era cazul să-şi aprindă paie în cap, însă şi ei au întrerupt lecţiile fiind ameninţaţi de elevii din clasele inferioare.

Din Chişinău au fost expediate două telegrame pe adresa Sfîntului Sinod. Dar, după cum menţionează I. Parhomovici, martorul acestor evenimente, în cartea sa Duhovnîe ucebnîie zavedenia Chişiniovscoi eparhii... răspunsurile au întîrziat din cauza viscolelor şi a troienelor. Mai degrabă, însă, am zice noi, au întîrziat, pentru că cei din Sinod se cam pierduseră cu firea. La 11 decembrie a sosit răspunsul la prima telegramă, la 14 decembrie — la cea de a doua. Se propunea ca lecţiile să fie întrerupte şi elevii să fie lăsaţi la vatră, cînd, de fapt, lecţii nu făcea nimeni.

Lecţiile au reînceput pe la începutul lui ianuarie 1906. Administraţia seminarului a făcut tot posibilul să nu se mai repete toamna lui 1905. Temporar au reuşit să potolească spiritele. Anul de învăţămînt 1906—1907 a trecut aproape fără excese. Dar anul de învăţămînt 1907—1908 a început cu neplăceri. După examenele de iarnă din seminar au fost eliminaţi 48 de elevi, printre care erau nu numai codaşi la învăţătură, ci şi unii participanţi activi la mişcarea din 1905.

În noaptea de 6 spre 7 ianuarie cineva a spart geamurile în apartamentul rectorului şi al inspectorului. La 14 ianuarie elevii au întrerupt lecţiile şi au început să facă dezordine în clădirile seminarului.

La 10 februarie Sfîntul Sinod a ordonat: „Lecţiile să fie continuate în clasele a şasea, iar celelalte cinci să fie închise complet, seminariştii să fie eliminaţi şi primirea elevilor să fie efectuată numai în clasa întîi... ”.

Acum devine limpede de unde s-a mai luat în biografia seminarială a lui Al. Mateevici un an în plus!

Pentru a ilustra mai bine atmosfera acelor ani, rădăcinile acelor tulburări trebuie căutate încă în mişcarea seminariştilor de la sfîrşitul secolului XIX. În romanul lui Constantin Stere In preajma revoluţiei am descoperit nişte mărturisiri care par să verse o lumină nouă peste evenimentele din 1905: „În curînd însă Vania (personajul principal — Iu. C.) ieşi din cadrul strict al discuţiilor prieteneşti de pînă acuma. În această privinţă o înrîurire deosebită a avut-o contactul cu „seminariştii”. În lumea şcolară a Chişinăului, de ani îndelungaţi, se ducea un război crîncen între „gimnazişti” şi „seminarişti”.

Gimnaziştii, adică elevii liceului, în cea mai mare parte copii ai clasei privilegiate, şi pentru care învăţătura deschidea toate perspectivele, nu puteau, natural, inspira multă simpatie seminariştilor, băieţi de popi şi dascăli de ţară, condamnaţi să rămînă în „tagma bisericească”.

Diferenţele erau încă accentuate prin faptul că seminariştii, crescuţi şi trăiţi în mediul satelor, se simţeau moldoveni, pe cînd gimnaziştii erau mai înstrăinaţi şi pierduseră conştiinţa legăturii lor etnice cu masele ţărănimii.

Din această „necompatibilitate de umor”, adesea se năşteau conflicte violente între cele două categorii de şcolari.

Iar seminariştii, fiind de obicei mai zdraveni şi, deci, gimnaziştii de cele mai multe ori înfrînţi,— la aceştia din urmă dispreţul pentru „mojici” se mai alina cu turbarea şi furia neputinţei”.

Un alt erou al romanului, seminaristul Vasile Giurilă, fiu de preot, caracterizează astfel viaţa basarabeană de la fine de secol: „... Priviţi ce se petrece la noi, în Basarabia : nemernicia de sus, sălbătăcia de jos! Nici o rază de lumină nu poate pătrun-de în întunericul satelor din cauza stratului impermeabil pe care îl formează cultura străină a intelectualilor noştri. De aici şi corupţia, stricarea de moravuri, josnicia, servilismul, lipsa de orice rezistenţă faţă de împilare şi opresiune. Şi chiar dumneata, Roitman, trebuie să-ţi dai seama că pe acest teren prinde aici cu atîta uşurinţă virusul antisemit. În această stare de lucruri cultura nu poate pătrunde nici în popor, nici în clasele superioare ai căror membri dacă nu mai sînt moldoveni, nu sînt încă nici ruşi: n-au învăţat de la ruşi decît să urle lozincile obscurantismului, ale intoleranţei, ale urii. Civilizaţia omenească nu poate fi asimilată de un popor decît în forma culturii sale proprii,— altfel ea rămîne ca o bibliotecă cu cărţi frumoase, de la care cheile s-au pierdut. Şi în zadar citiţi şi discutaţi aici, revoluţia nu se poate face fără mase, iar masele nu pot urma nişte avortoni intelectuali care nu sînt în stare să le aducă lumină civilizaţiei în forma accesibilă lor”.

Aceste idei erau de fapt capitalul de aur al generaţiilor de pînă la Mateevici, dar ele au fost transmise seminariştilor mai tineri. Iar aceştia la rîndul lor au început aplicarea în practică a bagajului teoretic. Era o primă probă de condei. O timidă încercare de dezmorţire, dar care s-a încheiat cu o victorie a seminariştilor — ea a fost ca un prolog pentru evenimentele ulterioare...

Alexie a putut să-şi reia învăţătura abia în toamna lui 1908, după ce candidatura i-a fost discutată de conducerea seminarului. La fel s-a procedat şi cu alţi elevi. În cursul anului a avut 38 de ore absentate din cauza bolii şi 4 lipsuri nemotivate. Din notele trecute în tabel a fost scoasă o medie a trei note (anuală+examenele+media). A obţinut 10 medii maxime — „excelent” şi trei note de „foarte bine”. La „demascarea schizmei” şi la „compunere” a obţinut nota „patru”, pe cînd colegii de clasă au fost apreciaţi cu „satisfăcător”. Iată de unde, probabil, îşi au rădăcinile legendele despre frumoasele lui compuneri, care, de fapt, scoteau ades din impas întreaga clasă.

* * *

La 15 august 1909 începe cel mai încordat an din viaţa seminarială a lui Alexie Mateevici. La arhivă se păstrează mai multe documente care ne reîntorc la acele vremi apuse.

În catalogul şedinţelor pedagogice la 30 aprilie 1910 e înscrisă o şedinţă de o oră, la care s-a discutat o chestiune importantă pentru cîţiva seminarişti. Urma să se decidă pe cine dintre absolvenţii săi Seminarul din Chişinău va trimite la învăţătură la Academia teologică.

„... Învăţătorii au propus candidaţi pentru academiile teologice pe următorii elevi din clasele a şasea, viitori absolvenţi: Chisenco D., Mateevici A., Celac A-r., Viinciuc N., dar rezolvarea definitivă a chestiunii în cauză să fie amînată pînă se vor cunoaşte rezultatele examenelor de absolvire”.

Examenele de absolvire au avut loc în lunile mai-iunie. La 18 iunie se ştia precis că locul întîi la învăţătură în clasa a şasea a fost ocupat de absolventul Mateevici Alexie...

În procesul-verbal nr. 12 de la 3 iulie 1910 este înscrisă hotărîrea definitivă: „Conform ordinului nr. 15 al Sfîntului Sinod de la 19 iunie al anului curent, din rîndurile absolvenţilor Seminarului din Chişinău sînt trimişi la învăţătură pe contul eparhiei Mateevici Alexie — la Academia teologică din Chiev şi Chisenco Dimitrie — la Academia teologică din Kazan”

În cartea lui I. Parhomovici descoperim o caracteristică sugestivă: „Mateevici a absolvit cursul seminariei în 1909 (de fapt în 1910.— Iu C.) şi în acelaşi an a fost primit la Academia teologică din Chiev; învaţă acum la anul trei. Timpul liber şi-l consacră muncii literare, roadele trudei sale sînt tipărite în Chişiniovschie eparhialinîe vedomosti. Dintre lucrările lui au fost publicate studiile Momente ale influenţei bisericeşti asupra originii şi dezvoltării istorice a limbii moldoveneşti şi Motive religioase în credinţele şi obiceiurile moldovenilor basarabeni, care au apărut şi în volumul VI din Trudî Bessarabscogo ţercovno-istorico-arheologhicescogo obşcestva. El scrie şi articole în limba moldovenească, pe care le încredinţează revistei Luminătorul, editată la Chişinău. Din aceste materiale face parte şi studiul despre începutul creştinismului în Moldova, scris către jubileul de o sută de ani de la alipire. Gîndurile sale le expune şi în versuri, scrise în limba moldovenească”.

Iar acum să ne întoarcem o singură clipă înapoi şi să ne amintim că cel caracterizat astfel a fost repetent al anului întîi. E o situaţie aproape neverosimilă, dar e şi o dovadă că Al. Mateevici a fost o personalitate cu o voinţă uimitoare, cu o

putere de convergenţă a forţelor ieşită din comun. Scopul vieţii şi l-a clarificat devreme, graţie împrejurărilor, dar lipsurile şi greutăţile niciodată n-au putut s-o ia înaintea preocupărilor lui de suflet. Aici e ascunsă una din tainele lui Mateevici.

* * *

După scurgerea anilor, recitind anumite materiale de arhivă din presa vremii, îţi faci impresia că toată calea de creaţie a poetului a fost presărată cu flori. Lesne te-ai lăsa ademenit de un asemenea gînd, de nu te-ar încerca uneori şi cîte un fior de îndoială...

În luna august 1910, cînd se îndrepta spre Chiev, viitorul student Mateevici pregătise deja articolul Momente ale influenţei bisericeşti asupra originii şi dezvoltării istorice a limbii moldoveneşti, care a fost publicat în acelaşi an în Chişiniovschie eparhialinîe vedomosti.

„Într-o altă scrisoare (25 noiembrie 1910) S. Ciobanu îl roagă pe A. Iaţimirschi să-i recomande unele teme în plan de corelaţii dintre scrisul vechilor monumente de literatură a slavilor de sud şi a celor lucrate în Moldova, consemnează Alexandrina Matcovschi în Limba şi literatura moldovenească (1972, nr. 2,). Din cele relatate de S. Ciobanu aflăm, că în şcolile superioare din Chiev învăţau mai mulţi basarabeni, care se interesau de limba şi literatura moldovenească. Printre aceştia era şi A. Mateevici (e vorba de poetul Al. Mateevici.— A. M.), student la Academia teologică, autor al mai multor articole lingvistice şi folclorice. Şt. Ciobanu îl informează pe Iaţimirschi că în prezent Mateevici urma să publice în Chişiniovschie eparhialinîe vedomosti un studiu despre limba moldovenilor din Basarabia”.

În ultima săptămînă a anului 1910, în nr. 52 al revistei, ieşi de sub teascurile tiparului ultima fasciculă a studiului d-lui Al. Mateevici, iar peste şase luni, în nr. 172 al ziarului Bessarabscaia Jizni din 1911, susnumitul Şt. Ciobanu dă publicităţii o recenzie pe care o semnează: S. Cian.

Rar scriitor care să aibă „norocul unei asemenea analize. Prezentăm unele mostre ale recenziei, deşi în traducere ele îşi pierd culoarea stilistică şi puterea de evocare:

„Consideram că d. Mateevici, molipsindu-se de dorinţa de neînvins de a se ocupa de filologie, va face cunoştinţă, măcar parţial, cu literatura apuseană...

D-l Mateevici, însă, înarmîndu-se, probabil, cu un manual învechit ia care s-a mai adăugat şi fantezia dumisale, face cîteva descoperiri surprinzătoare...

Făcînd o încercare nereuşită de a caracteriza graiul moldovenesc contemporan...

Evident că şi aici, la fel c
Sursa
2011-03-24 17:21:00