Luna martie, luna primilor sforțări ale naturii de a reveni la decorul verde și a oamenilor de a redeveni pietoni ai aerului aduce mereu ceva nou. Cerșetorii. Străzile Chișinăului sunt împînzite de oameni cu mîna întinsă, îmbrăcați în veșminte ce de mult și-au pierdut culoarea, stau la colțuri de stradă, în pasaje subterane, la porțile bisericilor. Nu iubim să privim mizeria în ochi, și chiar atunci cînd ne deschidem portmoneele pentru a scoate mărunțișul din el nu de fiecare dată avem tupeul să îi privim. Or iluzia de bine, sau de acceptabil cel puțin, ne face să fim surzi la toate replicile strigate de sărăcie. Posibil că cerșetoria este o întreagă industrie, cu o infrastructură bine pusă la punct, poate chiar profitabilă dar…oare ce trebuie să se întîmple ca să îți asiguri astfel existența? Oare cei ce stau cu mîinile întinse pe străzi nu a fost și ei ca noi? Tineri și plini de speranțe, îndrăgostiți, fericiți, zîmbitori…Mă refer la acei bătrînei care stau pe betonul rece al trotuarelor sau pe granitul rece al treptelor ce duc în subterane, oameni care au trăit o viață, pe fruntea cărora este pecetluită înțelepciunea ce poate fi primit doar de la anii care au fugit. Poate unii dintre ei cerșesc pentru alcool, poate…dar poate că undeva acasă stă persoana ce are nevoie de un tratament, de altfel deosebit de scump pe la noi, poate că nu mai reușesc să se asigure, iar copiii lor au schimbat obligația morală de a întreține pe cei care le-au dat viață pe o aparență a unei vieți frumoase într-un stat european, poate că pur și simplu nu își mai pot permite să își cumpere mîncare. Sunt sigură că fiecare are poveste, una care are suficientă putere ca să lași trecutul, ideile, mîndria în urmă și să ceri. La fel cum sunt sigură ca purtăm cu toții vina că ei sunt acolo, în stradă, luptînd pentru supravețuire.
