Generația „Dă un șmat”
Ți s-a întâmplat ție... și ție... și celui de acolo și mie. Primele înregistrări în arhiva minții mele a acestui fenomen datează de prin clasa a 4-a/5-a. De cum suna pentru recreație, mergeam fulger și trăsnet la cantină să dau bucuros un leu pentru un pateu cu mere... sau o limbă (prăjitură din mai multe felii), sau o felie de tort. Apoi, mândru de isprava mea... pentru că în subsolul liceului se dădea o luptă pe viață și moarte, ca în timpul marei foamete (acolo nu erau băieți sau fete – erau flămânzi), așadar, mândru de ispravă, ieșeam afară și îmbucam cu mare nesaț. Și era musai să apară un bun coleg care te-ar ajuta să isprăvești mâncarea până sună pentru ore, adică – venea cu o figură chinuită, dus de burtă, abia articulând: „Sanea, dă un șmat...”. Futu-l-ar foametea să-l fută! Primii ani tăceam și mă supuneam, suntem colegi nu? Plus că mai pui că m-a ajuta și el atunci când oi fi avut nevoie. Aha... pe dracu'. Au început să vină în număr tot mai mare. Mă simțeam un filantrop cu potențial frate!
Un caz concret: După antrenamentul de la înot, eu și cu un coleg am urcat în troleu, dar nu înainte să cumpărăm câte ceva de ale gurii. El și-a luat un căcat din nu știu ce, eu – o bucată de tort „Napoleon”... bun de tot. Acum, conectează-ți toți neuronii pentru a-ți crea o imagine cât mai real posibilă pentru a prinde cât mai bine admirabila culme a penibilului. Troleul era destul de „populat”. Așa cum căcatul lui era mai mic, el, pațan pe nume Dima (cu cap de extraterestru), îl crăpă destul de repede, apoi mă privi luuung, se linse pe botic și (N-ai să gicești!!!): „Sanea, dă un șmat...”. În situațiile de criză, interpretez totul a glumă și-i răspund râzând ușor: „Nu, Dima”. Dar dihania dracului nu se lăsă bătut: „Saș' te rog... dă un șmat”; dialogul era cam în felul următor:
- Nu, blea Dima, dă-ni pași!
- Sanea, și-i pațan... tu ești drug? Dă un șmat!
- Dima blea! Tu ai crăpat deam', da eu nu... huli nu ț-ai luat ș tu?
- Blin, iaca vez și bâk ești? Eu dacă aveam, ap sto pudov îț dădem un șmat.
(Lumea de acum se belea la noi destul de... stânjenitor; parcă era o ceartă de familie și erau eram femeia care nu-i „dădea”).
- Dima, haroș – dă-ni pași să mănânc.
- Sanea, prosta la mine bunica tot făcea Napoleon tare bun, da ea o murit. Nie tortu ista îni aduși aminte de dânsa.
(Acum scena semăna ca la o rugăminte pentru un sex din milă...) și ce crezi? I-am dat potăii un „șmat” zăbălos care i-ar putea aminti de bunic-sa.
Și iată așa mai mulți ani de școală. După pubertare am crezut că pe lângă părul de la puță, oamenilor le-ar mai crește și niște firicele în plus pe creier. Dar nu chiar...
Eram odată la cafeneaua „Petit” cu vreo 2 prieteni. Mi-am comandat o Cola și un suflaki (ceva de genul unui kebab pe care s-a așezat cineva). Toți discutau aprins – o atmosferă plăcută până când, în timp ce mâncam distrat, aud cum unul din cei prezenți îmi spune (nu, fut capul – îmi ORDONĂ!): „Sanea, să-ni leș un șmat la urmă” și s-a antrenat mai departe în discuție de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat. Am încercat să mă fac a uita, DAR NU!: „Sani, nu uita să-ni leș un șmat”... ăăă... mda. Bun, așa cum de ceva timp nu mai auzisem de fenomenul dat, am capitulat, dacă pot să zic. În timp ce-mi crăpa kebab-ul turtit, respectivul îmi mai scuipă niște cuvinte: „Lasă ș oleac' de Cola”... trebuia la rândul meu să-i scuip și eu în sticlă. Asta a fost prima dată; a doua oară nu am mai lăsat baza și m-am opus. S-a supărat... dar să-mi bag piciorul.
Băi... să mor eu că n-ai să mă convingi că într-un moment de slăbiciune stomacală, anume „șmatul” acesta are să te facă să te simți sătul; dacă ți-i a crăpa, spune și-ți împrumut niște bani. Eu dacă-mi iau atâta mâncare, înseamnă că atâta am de gând să halesc (nu mai mult, nu mai puțin). Dacă am plăcerea – te servesc... dacă nu – dute-n mă-ta.
PS. Nu se referă la cei care, na... e ceva normal, iau un „șmat” dintr-un considerent oarecare; se referă la cei care trăiesc din „șmaturile” altor oameni (și este un fenomen care se întâlnește nu numai când vine vorba de mâncare) și observă – de cele mai multe ori, blegii ăștia, dacă ar fi să le ceri și lor ceva, au să-ți râgâie: „Da și, n-ai bani?”.
Un șmat bleaghi?!
Sursa
2011-03-23 12:39:00