Ah! Bolboroseli...

În spaţiul virtual. Zacem cu toţii, deopotrivă nesatisfăcuţi, părăsiţi, dezamăgiţi, loviţi de soartă, nedreptăţiţi genetic, frustraţi, măcinaţi de tare, manii, paranoia; neîncrezători în sine, lipsiţi de respect de sine; suntem cu toţii clienţii fideli ai chat-ului, ai forumurilor, unde stăm în aşteptare sau vânăm timid ori mai prăpăstios (tot din timiditate), la adăpostul unor nicknames pompoase, dure, expresive, fabuloase.

Ne găsim cu uşurinţă între noi, suntem deseori ţinta sigură, asumată masochistic, a celor frumoşi, tari pe poziţie, “bazaţi”, cu haine la modă, cu fete (sau băieţi) venind pe bandă, ţinta batjocurii lor. Ei ne simt, suntem vânatul lor lesnicios din weekend şi din toate nopţile noastre solitare.

***
Oradea. Aud voci. Merg paşnic pe stradă şi vocile şoptite se agaţă de mine, îmi seduc timpanele cu sonorităţile lor venite din alte timpuri. Glăsuirea pereţilor străvechi, a geamurilor mari şi triste, a obloanelor, a balcoanelor cu dantelărie de fier forjat art nouveau; cărămizi fărâmiţate de umezeală, de impotentă renunţare, de neîngrijire, decoraţiuni ştirbite.

Casele mele. Le îmbrăţişez pe toate cu privirea, le preţăluiesc poticăreşte starea, cu inima strânsă de griji, halul în care au ajuns!, le ascult păsul, le adulmec parfumul, al lor şi al proprietarilor demult dispăruţi. Îmi adun informaţiile din mirosul lor de vechi. Miros tare, ca al unor săruri din acelea care sunt eficiente în trezirea din leşin a doamnelor simţitoare şi nevricoase. Case pedante. Bătrâne, dar vii, de aceea înspăimântătoare, ademenitoare. Vor să mă înghită, să mă facă pierdut în vastele lor interioare. Case cochete, cu şifoniere lucrate de meşteri tâmplari, cu tablouri de familie, cu lecţii de muzică luate la pianul vienez, cu intrări pe sub poartă ce dau în curţi desprinse de tot ceea ce noi, convenţional, numim, realitate, istorie.

***
Înjur cu sete ceasurile, pentru că “grăbesc” trecerea timpului. O însoţesc, o marchează, îi subliniază ireversibilitatea, o dată în plus. Rotaţia acelor ceasornicului şi cea a Pământului - două gesturi absolut gratuite. Nu semnifică nimic, nu dovedesc nimic. Cu îngăduinţă admit că aceste gratuităţi intrate în comun ar putea dovedi că nu există trecere, ci doar descompunere. Marele filosof contemporan, Mircea Geoană ar fi zis: Există decât descompunere.

***
Ce greaţă îmi provoacă secvenţele din filmele americane “trase” în Veneţia sau în Paris! Ei merg să-şi consume iubirile cartonate în Europa, de parcă întinele pajişti din Kentuky nu ar oferi destul loc. Şi ce semnificaţie comercială are Parisul în economia iubirilor lor! De remarcat turnul Eiffel, care se zăreşte, în filmele amintite, de la orice fereastră.

***
Toată bolboroseala asta despre duminică - zi a reculegerii, a odihnei obligatorii, a păcii interioare! “Liniştea” zilei de duminică este una de natură nevrotică. Este o stare autoindusă, o toropeală anxioasă, născută în gândul de nealungat al apropierii terifiantei dimineţi de luni. E ceva timp de când am început, fără a băga de seamă, să urăsc duminica.

***
“Domestos - ucide toţi microbii cunoscuţi”. Deci, cu cei din afara oraşului nu are nici o treabă? Ca să ştim un lucru.

***
Unii oameni sunt doar o sumă de funcţii: a consuma, a se reproduce, a agresa, a defeca. Restrâns: a consuma, a agresa, a defeca. Cât despre numitul instinct de reproducere, nu au capacitatea de a intra într-un fel de prietenuşag cu acesta, ci doar îi slujesc orbeşte. Oamenii-funcţii nu se pot dispensa de a agresa. Ei consumă agresiv, se cacă agresiv, se poartă agresiv cu alţii.