Frământări de-ale mele mai vechi, reînnoite mereu. Trebuie că există o compulsie la repetiție a... seducției. Fetele fără tați în preajmă o (pun în) „practică” adesea - inconștient, firește. Sau cele cu tați de mămăligă. O seducție goală, ce rămâne de regulă neconsumată, (pentru că) neaprofundată, fiind trăită ceva mai intens doar în faza ei incipientă. Repetiția aceluiași început. O însumare de cuceriri facile. Compulsia la seducție ca leziune a conștiinței. Conștiința integră încorporează prezența biparentală, autoritatea exercitată de ambii părinți asupra copilului. Absența unui părinte (manifestată fizic sau prin dezinteres afectiv, abandon sentimental, abdicare) dezbină conștiința. Ce urmează e corvoada sisifică a (re)cuceririi tatălui.
Aș scrie o carte despre nimic, dar mă tem că (m-au întrecut alții) a fost scrisă deja. Aș scrie o carte despre mine. Asta sigur nu s-a mai întâmplat.
W.N.P. Barbellion (Jurnalul unui om dezamăgit): „Dar pentru o minte deschisă ar trebui să fie la fel de imposibil să facă glume despre sex ca despre minte sau digestie, sau psihologie.”
Pentru spiritele libere, glumele sexuale sau sexiste, erotice, porcoase, nu au nici o relevanță. Primind sexul ca pe un act firesc, cum e gândirea sau alimentația, acesta își pierde conotativitatea. Glumele care-l au ca subiect nu mai servesc de debușeu.***„Iuda suferă - pentru că e Iuda”. Pentru prefața lui infectă la pseudo-jurnalul După două mii de ani al lui M. Sebastian, l-aș fi dezhumat mintenaș pe Nae Ionescu și l-aș fi înșirat, os cu os, în soarele patriei. Ce altceva aș putea să-i fac? Să-i cumpăr toate cărțile (că „mult” a mai scris!) și să le ard în piața publică? Să le plătesc și să le rup demonstrativ? Nu mă satisface. Mai bine îl usuc la soare, să nu-l mai înghită în veci țărâna. „În veac”, cum spunea din rărunchi bunicul dinspre mamă, cu un ton ce nu anunța nimic bun.***Atâta spirit critic în mine câtă teamă de ridicol. Astea două merg în pereche.
Prudențele excesive, lașitățile pe care ți le vâră pe gât acceptarea unui loc de muncă. Îmbătrânirea sosită odată cu ele. Nu poți scrie despre cutare lucru sau pe cutare temă fără să te temi, fățarnic, că implici firma, nu-ți dai numele adevărat fără a avea mai întâi, de probă, o mică și vinovată ezitare. Te ferești să fii autentic sau radical, dacă asta simți, dacă ăsta ți-a fost mereu soiul. Îți canalizezi toată energia spre păstrarea meschinului tău privilegiu - locul de muncă.
Și e rândul filosofului și criticului social maghiar Béla Hamvas (L.I./Vara 2009) să dea dreptate celor notate mai sus: „Tot ce-i rămâne omului de făcut este să se adapteze. Dar cine se adaptează riscă să-și piardă ființa. Nimic nu seamănă mai mult cu o sinucidere decât adaptarea la lume, așa cum se întruchipează ea, în clipa pe care o trăiești.”
„J'avais au coeur mille désirs modestes et irréalisables qui me doraient l'existence de toutes les attentes imaginaires. Aujourd'hui, je ne sais pas vraiment quelle fantaisie me pourrait faire lever du fauteuil où je somnole.” (G. de Maupassant - Mouche)