Ar trebui să încep să mă obișnuiesc cu trădările.
Dar încă nu pot.
Pe mine, la fel ca în copilărie, încă mă doare orice adiere de aluzie răutăcioasă.
Știu sigur, sigur că eu ar fi trebuit să mă nasc în alte vremuri și-n altă țară.
Și parcă nu am nicio problemă.
Și parcă sunt „prieten” cu toți.
Lumea îmi zâmbește, e semn bun.
Sunt unii care chiar mă respectă, deși nu înțeleg pentru ce.
Azi, întâmplător am auzit cum o doamnă îi spunea alteia despre mine: „e fată bună, e deșteaptă”.
Straniu.
Pun prea mult suflet în oameni.
M-am agățat cu disperare de un om pe care-l credeam ca mine.
A doua oară!!!!!
I-am pus tot sufletul la picioare.
I-am arătat din start toate defectele mele (pe unele chiar le-am exagerat), deși multe din reprezentantele sexului deștept mi-au spus: „bărbații se tem de prea multă sinceritate”.
Nu le-am ascultat.
Credeam că am găsit omul care-i mai presus de toate sfaturile de prin Cosmopolitan.
Credeam că prin comunicare sinceră la toate nivelurile se poate ajunge la afecțiune.
Dar el a zis că a vrut doar să vadă ce reprezint.
Doare.
Mult.
E ca și cum ai măsura un pantof după care l-ai arunca.
Oricum nu ai avut niciodată intenția să-l cumperi, ai vrut doar să vezi ce reprezintă.
Bine că nu am prietene care mi-ar veni acum cu mutra plouată de solidaritate.
Îmi vine să-mi trag palme pentru toate lamentările astea penibile și pentru toată filosofia asta de doi lei.
Oare câți medici psihiatri m-ar interna din prima?
Știu sigur că pe lumea asta există un om și pentru mine.
Știu sigur că voi pleca cu el iarna la mare.
Dar până atunci…
Doamne, facă-se voia Ta!
