Literatura şi arta Nr. 11 (3419), 17 martie 2011
Forul Democrat al Românilor din Moldova
Ştiu că sufletul a existat totdeauna. El e metafora
vieţii. Priviţi clipa ce se scurge nestingherită, ascultaţi
cântecul absurd al unei zile, şi alcătuind ceea ce numim
viaţă. Mă simt datoare să fac ceva pentru Patria mea, pentru
generaţiile care vor veni. În puţinul timp liber merg
la biblioteci şi culeg materiale despre trecutul glorios al
strămoşilor mei. Cred, voi reuşi să le adun pe paginile
unei cărţi, care ne va da posibilitatea
de a cunoaşte mai bine cine suntem.
Mi-i dor de uliţele copilăriei
mele. Mă întorc în cele mai luminoase
vise, mănânc pere dulci din
copacul de lângă pragul casei, sădit
de tata, admir florile sădite de mama
şi mă cuprinde o nostalgie. Visu-i vis,
acolo mă simt fericită, la casa părintească.
Oare ce-ar fi dacă…
Da, sigur, n-aş pleca departe, căci
în străinătate îţi dai seama de tot ce
are nevoie un om. De aer, de soare,
de iarbă, de flori. De aerul, soarele,
iarba şi florile Patriei tale. În ultimul
timp mă gândesc tot mai mult la viaţă,
la oameni, la moarte… Probabil,
încep a îmbătrâni. Sufletul însă a rămas
neschimbat. Unora, la naştere,
Dumnezeu le-a dat frumuseţe, altora
bogăţie, înţelepciune, iar pe mine m-a înzestrat cu un
suflet mare şi frumos. Şi ar fi păcat să mă supăr, căci el
mi-a dat ce-i mai bun.
Şi iarăşi cad pe gânduri, răscolind amintirile. Atâtea
generaţii de oameni care vin şi se duc, fiecare cu
destinul său. Unora le-a fost hărăzit să treacă prin războaie,
altora prin foamete. Iar pe cei din generaţia mea
soarta i-a trimis peste hotare. Am ajuns la o vârstă când
trebuie să fac bilanţul vieţii mele. Şi când mă uit înapoi,
mă ia groaza. Şi mă întreb: oare chiar eu le-am trecut
pe toate?
Şi se deapănă într-un ghem amintirile, ducându-mă
mereu acolo, în Basarabia, în satul copilăriei mele, la
casa părintească, la mama şi la tata, care nu mai sunt
vii. Eram atât de fericită atunci când îi aveam, eram atât
de bogată şi nu bănuiam că într-o zi toate se vor sfârşi.
Şi nu voi uita nicicând părinţii, care mi-au dat viaţă, nu
voi uita casa care m-a încălzit, fântâna care mi-a potolit
setea, cărăruşa pe care am mers mai mult de jumătate
de veac alături de părinţii mei. Dar cel mai mult mă
doare gândul despre căsuţa noastră, care a rămas singură.
Doamne, ce singură a mai rămas! Mai văd şi acum
fereastra de unde mă privesc ochii mamei…
Plânge casa că a rămas a nimănui, plânge poarta
că nimeni nu o mai deschide, plâng florile din grădina
noastră, că nu mai are cine le admira. Şi, împreună cu
ele, plâng şi eu: ele acolo, eu aici, în Italia.
Sunt doi ani de când n-am
mai fost pe acasă, dar îmi pare
o veşnicie. Aş vrea să vin, dar
când mă gândesc că nu mă mai
aşteaptă nimeni acolo, mă doare
sufletul şi plâng cu lacrimi amare.
Îmi amintesc cu durere ultima
dată când am auzit-o pe
mama mea la telefon. Mi-a zis:
„Fata mamei, tare îmi pare rău
de un singur lucru”… „De ce,
mamă?”, am întrebat-o.
„Tare singurică mai rămâi”,
a urmat răspunsul. Am lăsat lucrul
şi am plecat într-un suflet în
Basarabia pentru a o vedea ultima
dată. M-a aşteptat… A fost
suficient să-i ating faţa, părul,
mâinile şi peste cinci minute a
plecat în lumea celor drepţi.
Am rămas cu tata. Doamne, nu l-am mai văzut
suferind aşa niciodată în viaţă. Am stat cu el două săptămâni.
Trebuia să mă întorc din nou la lucrul meu.
Voiam să-l iau cu mine, dar legea nu-mi permitea. A
hotărât să rămână singur.
În dimineaţa în care trebuia să plec, cel mai dureros
era că fiecare din noi ştia că e ultima dată când ne mai
vedem. Aşa ne-am despărţit pentru totdeauna. Eu am
plâns tot drumul până la aeroport, eram convinsă că şi
el a făcut acelaşi lucru.
Cum am ajuns în Italia, l-am sunat. Era trist şi amărât.
Din ziua ceea l-am sunat de două ori pe zi. Plângeam
de durere. Înţelegeam, era cu ochii la drum, dar
nimeni nu venea să-i deschidă poarta. Peste o lună şi
jumătate a plecat şi el la mama mea, lăsându-mă singură.
În noaptea ceea nu am închis un ochi, am spus
rugăciuni la o distanţă de 2000 km. La 2 şi 30 am simţit
că suferinţele tatălui meu au luat sfârşit.
În fiecare zi mă scol cu noaptea în cap. Şi dacă mai
ai şi un copil, trebuie să-i porţi de grijă. Pe urmă pleci la
lucru. La amiază vii ca un fulger să iei masa cu copilul
tău. Ai la dispoziţie o oră, ca să găteşti, să strângi şi
să pui la loc totul. Şi el, sărmanul
copil, rămânând singur, te
cheamă de zeci de ori la telefon,
întrebându-te: „Mama, când
vii acasă?” Iar seara oboseala
te doboară, coloana vertebrală
nu mai ţine, picioarele nu mai
pot merge. Te doare tot corpul.
Mâinile sunt permanent umflate
şi pline de răni ce sângerează. Medicii îmi spun că
sunt alergică şi trebuie să-mi schimb lucrul, fiindcă am
o piele foarte sensibilă. Dar unde să mă duc? Nu mai
sunt tânără, la anii mei e foarte greu să găseşti altceva.
Aici, peste hotare, sunt două variante de lucru pentru
persoanele de vârsta mea.
Prima: îngrijeşti de o persoană bolnavă 24 din 24
de ore şi eşti mereu închisă în casă, de parcă te-ai afla
în închisoare.
Şi a doua: să lucrezi zilnic cu ora. Nu prea ai de
ales, ori te distrugi psihologic, ori fizic, alegerea e liberă.
Lucrând cu ora, foloseşti o sumedenie de detergenţi
puternici, care dau alergii şi sunt periculoşi pentru
sănătate. Am ales varianta a doua. Uneori, când cineva
mă întreabă cum o mai duc, pe faţă îmi apare un
zâmbet amar şi spun: „Mulţumesc, totul e bine”. Dar în
suflet durerea nu mai are astâmpăr..
Unicul loc unde mă odihnesc câteva minute este
autobuzul, când plec de la lucru, dacă am noroc şi mai
găsesc un loc liber. Uneori, de oboseală, adorm pe scaun,
şi când mă trezesc, nu pot înţelege unde mă aflu.
Am venit aici, peste hotare, dintr-o altă mare durere, cu
speranţa de a schimba ceva. Dar zadarnic m-am amăgit.
Am sacrificat 10 ani din viaţa mea fără nici un sens.
Din sărăcie nu am mai ieşit. Am plătit chirii, servicii
comunale, mâncare. Am acoperit o gaură, iar în loc au
apărut altele, altele… ca un nesecat izvor. Şi de multe
ori nu-mi ajunge salariul până la sfârşit de lună, trebuie
să împrumut de la cineva bani. Vorba ceea: „Când ai
sare, nu ai faină, şi când ai faină, nu ai sare”. Din sărăcie
nu am mai ieşit.
Da, azi m-aş întoarce, dar la ce bun? Nimeni nu
mă mai aşteaptă nici acasă. Câteodată îmi pare că sunt
împărţită în două. Într-un fel sau altul, sunt legată de
ambele ţări. O viaţă ruptă în două. Ori aici, ori acolo
voi fi mereu străină.
Natalia TRIFANIUC, Italia