E grea misia asta de analist media. Stai dracu' cu ochiu-n televiziuni până-ţi sare arcul din el, scrii cronici despre emisiuni tot mai idioate, măsori ratingul cu metrul de croitorie, devii obez de la zapping. Ce să spun, muncă de creaţie, îţi trebuie şcoli, mastere şi doctorate ca să te poţi esprima competent despre ce se vede pe sticlă. Uite, am o compasiune adâncă, de dimensiuni prăpăstioase pentru inşi de teapa şi valoarea lui C.P.-Bădescu şi Iulian Comanescu. Eu aş propune înfiinţarea de burse pentru astfel de eroi ai neamului. Să cotizăm cu toţii ca ei să poată liniştiţi să-şi vadă de monitorizarea audio-vizualului, spre liniştea noastră, spre menţinerea unei ridicate ştachete valorice pentru producţiile media. Să-i trimitem mai des la Paris, pe rive gauche, sau, ce naiba, în Saint-Germain, arondismentul 6, la o cură de cafenele.Nu de alta, dar mă înmoaie la herţ opera de largă întindere a lui Paul-Bădescu şi m-am gândit că măcar cineva, în afară de curtea de pe blog, să i-o recunoască.Că, de exemplu, în Dilema Veche... recentă, CPB-ul de pază al presei româneşti pare a fi identificat secretul succesului lui Cristian Tudor Popescu - adică un jurnalist cu o talie profesională în comparaţie cu care CPB rămâne veşnic un aspirant bălos în lotul de juniori cu pile la antrenor. Şi anume, acest secret cu care Botescu rupe tăcerea, sparge gheaţa şi smântâna de pe oala cu lapte acru este: încruntarea.După cultura formată în contact cu sticla şi cu tubul catodic a lui CPB, Cristian Tudor Popescu nu ar fi cine ştie ce somitate a presei autohtone, nicidecum o autoritate învestită ca atare pe drept, graţie vreunui talent stilistic, polemic, reportericesc. Ci creaţia şi creatura unui public îndeobşte televiziv şi, de aceea, îngăduitor în iubirile sale. Nu contează cei mai bine de 15 ani de articole şi editoriale din Adevărul, Adevărul Literar, Gândul, scrise încă din vremea în care CPB nici nu visa nici măcar la curtea actuală de pe blogul personal, darmite la a deveni o celebritate a Dilemei (eh, dar noroc cu excrementul auriu produs odată cu lansarea numărului, mai mult scandalos decât documentat, de demitizare a Eminescului).Da, CTP "joacă" dintotdeauna un anumit personaj, cum de unde ştiu, întrebaţi-l pe Bădescu. Ştie el, poate mai bine ca însuşi împricinatul. Nu există nici o prezumţie de autenticitate. Nu, CTP nu poate fi chiar aşa în viaţa de toate zilele, adică cinic, sarcastic, strâmbăcios, mereu pus pe critică. Încă ceva: CTP nu e sărac. El, aţi dedus, "joacă" şi sărăcia, dar nu e, degeaba vine la tv mereu în haine de second hand. E putred, taicule, de bogat. E cu cei puţini, ţi-o jur. Pe foc cu ei, cu îmbuibaţii!Către finalul articolului-popcorn din prestigioasa revistă - care-l rabdă aşa inept cam de multişor - CPB eructează sentinţa fatală, cu care speră în sinea lui de pitic de presă să-l cureţe pe "crucişător". Obrazul i se face aproape vizibil verde-colebil şi telecomanda de pe genunchiul soios nu-l mai ascultă: "Desigur, în ultimul rînd, la toate aceste calităţi se adaugă nervul de pamfletar şi abilităţile stilistice ale lui Cristian Tudor Popescu – dar asta doar în ultimul rînd." Sublinierile îmi aparţin.Sper ca pseudo-scriitorul ăsta de conjunctură să nu nimerească pe aici, nu de alta dar dacă îmi lasă vreun cumentariu indigest, precum textul meu de mai sus (DAR cum altfel să scrii despre un pitic cu aer academic şi fără de talent?) îl voi bântui la el pe blog şi pe unde-şi mai depune non-creaţiile de acum şi până la pensie. Adică, nu mă duce el în pragul apoplexiei în timp ce-mi rumeg burghezeşte Dilema, doar că într-o zi nu a avut orgasm la remote.Încruntătura de succes