Am hotărât să nu-mi mai postez gândurile pe facebook.
Mă tem să nu fiu învinuită de ipocrizie și mă tem să nu creez impresia de victimă. Dar mai ales, am senzația că-mi scot sufletul la tarabă.
De azi voi scrie doar pentru mine și pentru un om, care știu sigur că citește și înțelege.
Sunt la mine în „cușcuță”. Îmi place că e cald și am cearșafurile curate.
Am deschis agenda și pe prima pagină am citit: „Pentru Ileana, să-ți dea Dumnezeu din plin ceea ce tu oferi din tot sufletul atunci când te dăruiești. Să fii împlinită, fericită, să ai parte de tot ceea ce-ți dorești. 24.03.2010”
Îmi vine în minte amintirea acelei zile.
Când mă gândesc la el, am dorințe atât de violente, încât cred că l-aș sufoca dacă ar fi cu mine.
Dar când e alături, mă tem să-l ating.
La fel și-n acea zi de martie, 24.
Am stat față în față, la o masă plină de hârtii și de telefoane.
Era miros de curat, el s-a relaxat cam mult în fotoliu pentru o discuție „oficială”.
Mă gândeam că vrea să-mi demonstreze prin asta că n-are emoții.
Mă uitam la el și-mi era frică să clipesc din ochi, ca nu cumva să-mi dispară imaginea lui de pe retină pentru câteva fracțiuni de secundă.
Mi-a spus că-i obosit și că-i mult mai bătrân decât pare.
Mă uitam la fața lui și am avut o clipă impulsul să cred că-i urât.
Trăsăturile feței parcă prea agresive, tâmplele ușor încărunțite, prea slab, prea palid, bolnăvicios.
L-am întrebat dacă-i fericit și mi-a spus simplu: „nu”.
În mod egoist m-am bucurat.
Nu aș putea niciodată să fiu fericită pentru fericirea lui.
Asta ar însemna sare pe rana mea.
Mi-a luat agenda și a scris în ea. N-am văzut ce. Mă uitam la degetele lui și la unghiile perfect rotungite.
M-a întrebat: „să semnez ?”. Am zis: „nu, că nu-i vorba de vreun document de constituire a Alianței pentru Integrare Europeană”. Am râs ambii de gluma mea puțin cam neinspirată.
Am vorbit vreo 20 de minute și-mi dădeam seama că deja-i prea mult.
M-a condus până la ușă, și-a trecut degetele prin părul meu și am simțit că se prăbușește cerul peste mine.
M-a sărutat pe frunte și mi-a zis: „ești așa curată”. Am înghețat.
Doamne, nu mi-a spus nimeni, niciodată, nimic mai „bun”.
Era prea mult pentru o singură zi.
În stradă aș fi vrut să dansez, să cânt, să-i îmbrățișez pe toți care treceau pe-alături.
Aș fi vrut să mă urc pe Guvern sau pe Arcul de Triumf și să strig cât mă țin plămânii.
Acasă am deschis agenda, i-am văzut scrisul subțire și ascuțit de parcă ar fi scris cu ghearele unei pisici.
Cineva mi-a spus că viața nu se măsoară în ani, ci în evenimente.
Doamne, cât de puține evenimente am avut!
Și în mod paradoxal, absolut toate, direct sau indirect sunt legate de un singur om.
A fost nebunie? A fost obsesie? A fost boală?
Nu știu.
Știu doar că „a fost”.