Sunt greu de impresionat. Dar cand se intampla, e “Waw”. Cu focuri de artificii si Chopin cantat de Orchestra Filarmonica din Londra.
Marti am vazut spectacolul “Ingropati-ma pe dupa plinta”. Aveam atatea emotii, incat nu am putut dormi noaptea, iar ziua si-a tarait incet si plictisitor orele. Parca-mi facea in ciuda.
Ma rugam sa nu ma dezamageasca dramatizarea cartii care mi-a placut atat de mult, sa fie tradusa bine, sa simta si actorii, sa transmita, sa fie publicul receptiv, sa nu ma plictisesc 4 ore …
Si iata ca s-a facut ora 18.30. Locuri in randul 5, pe centru. Tipul din fata mea era scund, asa ca toata scena era a mea. Pe scena erau niste copaci orizontali desfrunziti. Din primele secunde ale spectacolului, am avut emotii. Mari. Nu stiu cum poate cineva sa aiba un asemenea efect asupra unui om, care pretinde ca e … puternic. M-au luat acolo, cu ei, pe scena. Au disparut toti oamenii din sala, sala, orasul. Au disparut durerile si chiar si bucuriile vechi. Eram eu, cu Sasa, cu bunica, bunicul si mama lui. Un spectacol de un realism brut, cu momente tandre, romantice, comice, dureroase.
Desi stiam ce se va intampla, pe parcurs, cu toate personajele, mi-am oprit respiratia de zeci de ori. Am ras si am plans, 4 ore, cat a tinut aceasta superba creatie.
Un loc, din care am plecat cu intrebari, nu cu raspunsuri.
Care e “normalitatea” in iubire? Daca e impletita cu ura, iubirea e mai … intensa? Cat de absurda poate fi lumea asta a noastra, a “adultilor”? De unde atata durere? Care ne sunt limitele?
Un spectacol intens, curajos, sensibil, plin de merafore. Fiecare a fost lasat dus de un val propriu, alcatuit din propriile frici si temeri. Fiecare s-a simtit singur si indurerat.
In povestea lui Sashenika, ma transformam si eu. Ba eram o fetita mica de 9 ani, care vroia sa se joace cu baietelul traumatizat. Ba eram o femeie de 37 de ani (ciumita, fericirea), careia ii este frica sa ia niste decizii. Ba eram un barbat de 70 de ani care nu poate trai nici cu nevasta-sa, nici fara. Ba eram o bunica (viata) care cerseste o coaja de iubire.
Senzational spectacolul. Violoncelul, care intervenea exact cand aveai un nod in gat, viscolul care’ti lasa impresia ca te prabusesti, psihic, decorul, luminile, totul a fost perfect. Traducerea si scenografia – jos palaria!
Marian Ralea si Mariana Mihut – si-au interpretat magistral rolurile. De marti, sunt fana lor si o sa le multumesc incontinuu pentru ce fac ei pentru noi.
Nu pot sa scriu prea multe despre ce s-a intamplat pe scena. Nici nu pot sa va zic despre ce este spectacolul. Despre iubire. Despre iertare. Despre singuratate. Despre un baietel care se roaga sa nu moara mama (fericirea), unica persoana de la care aude cuvinte frumoase. Un baietel care iese pe balcon, pe viscol, ca sa raceasca, sa moara si sa fie ingropat dupa plinta, de unde sa o poata vedea zilnic pe mama lui, care “l-a parasit pentru un pitic vampir”, un “Goia”.
Sunt si fana lui Yuri Kordonsky – un regizor genial care a reusit sa puna la un loc toate elementele necesare unei creatii perfecte. Sunt fana lui si pentru ca a reusit sa faca cu echipa lui, o asemenea minunatie. Au dat totul din ei. S-au daruit noua, timp de 4 ore. Este un sentiment aparte, sa stii ca cineva, la cativa metri de tine, face minuni cu talentul sau. Pentru tine, cea din randul 5, pe centru.
Mi-am amintit ca suntem oameni, alcatuiti dintr-un amestec ciudat de sentimente si trairi. Suntem in mii de feluri si sufletul il avem incredibil de adanc.
Multumesc echipei de la Bulandra pentru darul de marti seara. Ma inchin si BIS BIS BIS !!!