Când vine tsunami-ul, iar pământul îţi fuge de sub picioare, la propriu, mai stai la zebră să aştepţi culoarea verde a semaforului? Nu, sigur că nu. Ei bine, mă uitam la imaginile cu adevărat apocaliptice din Japonia şi am văzut că cetăţenii acelei ţări chiar făceau asta. Am zis doar, oau! Greu de înţeles cum cineva poate sta “relaxat” în condiţii atât de vitregi. Oau.
Am văzut şi câteva interviuri cu japonezi stabiliţi în România. Au rude, prieteni, rămaşi în ţara soarelui răsare, dar vorbesc despre evenimentele de acolo de parcă tragedia ar fi o parte firească a lucrurilor. Oau. Cum poţi să priveşti cu ochii ăia oblici imagini terifiante şi nici un muşchi să nu ţi se mişte pe faţă, nicio lacrimă să nu ţi se rostogolească pe obraji? Oau.
Organizaţi ca o armată bine pregătită. Pătrunşi de un fel de simţ miraculos al supravieţuirii. Calculaţi ca nişte roboţei ce fac un milion de calcule într-o sutime de milisecundă. Aşa mi s-au părut japonezii. Oau. De fapt, cred că doar aşa puteau rezista, doar aşa pot trece peste urgie. Să fie organizaţi este singura şansă să scape şi se folosesc de ea la maximum. Par să fie de pe altă planetă. Zău. Aţi văzut ce fel de asfalt au? S-a rupt ca o falie, dar nu s-a sfărâmat în bucăţi. De parcă ar fi din gumă. Şi clădirile acelea care se clătinau ca nişte pomi înalţi în bătaia vântului, le-aţi văzut?
Dacă japonezii fac o ţară atât de sigură într-un loc atât de periculos, de ce ar fi în stare dacă le dai un pământ sigur, roditor. De exemplu, ce-ar fi dacă japonezii ar conduce Moldova? Moldovenii nu sunt japonezi şi nici nu vor fi. Drumurile lor se sparg la o săptămână de la asfaltare, clădirile lor se năruie fără cutremur, în plus, trec pe roşu de parcă i-ar alerga 5 tsunami-uri puse unul peste altul. Apropo, cum se clatină, dar nu se sfărâmă, clădirile japonezilor şi la 8,9 pe Richter, vedeţi în clipuleţul de mai jos.