Din prima zi de post am fost ispitita. Sa ma enervez si sa ma supar, sa ma indepartez de ideea de baza. Dar a trecut. Slava Domnului, exagerarea nu e un pacat atat de mare. Ieri m-am dus sa ma plimb. Am ajuns pe unde am ajuns si in drum spre casa, m-am oprit in statie sa astept tramvaiul. Eram multumita, linistita, urmaream masinile, oamenii, am inceput sa simt frigul cam dupa un sfert de ora. Langa mine erau 3 oameni cu deficiente de vorbire. “Normal”, toti din statie se uitau ciudat la ei, pentru ca societatea noastra inca nu intelege ca sunetele lor, scoase din gat, fac parte din ei. Nu e nimic rusinos, nu e nimic contagioas. Sunt oameni, ca si noi. Si noi suntem toti nascuti egali. Dar despre asta alta data, e alta poveste.
In tramvai, dupa ce trec de faza cu aburitul ochelarilor, batut bilet, tinut geanta bine, ma uit cum lumea ii ocoleste. Desi erau curat imbracati, fetele erau coafate, aranjate. Chiar nu prezentau niciun pericol. Stiu ca ei s-au obisnuit cu privirile neprietenoase. Si eu in clasa a 2-a ma uitam la copilul cret mulatru din clasa paralela ca la un ozn, dar, totusi, am mai evoluat de atunci.
La mall, a urcat un vanzator ambulant care vindea ciocolata – “3 la 5 lei”. Nu prea a facut vanzare, chiar daca era “Ziua femeii”. “Criza” s-a prelungit si in 2011 in Romania … S-a oprit in dreptul baiatului cu aparat auditiv si atunci am inteles ca doar “3 la 5 lei” poate spune clar. Era si el hipoacuzic. Prin semne, in felul lor, s-au intrebat unul pe altul de cand sunt bolnavi, cand s-au operat, unde … A urcat un copil cersetor, cu un caine in brate, pe care-l tinea ca pe cel mai de pret lucru. Se vedea ca sunt prieteni. Eu nu sustin cersetoria. Dar ma uitam la bietul copil, inghetat, strangandu-l pe catel in brate, mici si tristi amandoi. Eu stiu ca are o mama si/sau un tata. Si stiu ca cel mai probabil banii se duc pe bautura sau alte porcarii. Stiu si ca baietelul nu are niciun viitor. Nu, nu i-am dat bani. Dar omul cu ciocolata i-a intins una. Si dupa ce a desfacut-o, baiatul i-a dat mai intai cainelui.
Scena asta mi-a starnit in cap si in suflet o mie de chestii, diferite. Intrebari, intelesuri, sensuri, deznadejde, neputinta, mila, speranta …
Nu am cum sa salvez lumea. Nu am cum sa infiez toti copiii cu un caine in brate, nu am cum schimba mentalitatea oamenilor, nu am cum sa-i fac pe oameni sa nu mai fie tristi. Nu pot deschide ochii si inima tuturor oamenilor de pe pamant.
Dar vreau. Vreau ca fiecare sa incerce macar sa fie mai bun. Sa nu mai fim tristi, pesimisti, tematori, nepasatori, nemultumiti … Sa fim recunoscatori pentru ce avem, sa avem rabdare, sa avem credinta, sa avem speranta. Asta nu costa bani.