Stiu ca si atunci, pentru acea varsta, problemele pareau a fi undeva la limita dintre viata si moarte si de rezolvarea lor chiar parea sa depinda viata mea.
Dar parca era totusi mai simplu.
Daca era foarte urgent, ne ascundeam la scoala in “razdevalka” (vestiarul clasei) si tineam o sedinta de “da’tu, da’el”, in soapta, sa nu ne auda cine era “de servici pe scoala”. Daca suferea amanare, ori vorbeam la telefon cu orele, daca ne permiteau metrii patrati din casa (ca telefonul era aproape gratis), ori ne vedeam la “kamni”. Kamni – erau niste pietroaie mari la mijlocul drumului intre casele noastre. Am masurat distanta pentru ca dupa lungile noastre plimbari, in care despicam fiecare fir fix in patru, de o mie de ori, fiecare, nu stiam care este locul exact in care sa ne despartim. Si ba o conduceam eu pana pe strada Deleanu, ba mergea ea pana la cafeneaua Luceafarul. Si dupa lungi “dispute”, am decis Kamni’le loc agreat de comun acord pentru intalnire si despartire. Ne opream si mai treceam a miliarda oara in revista cum era acolo cu “Da’tu da’el” … Chiar si dupa ce m-am mutat de acolo, si dupa ce ea s-a maritat, tot ne mai dadeam telefon si conspirativ, spuneam “La kamni” 
. Si doar de acolo, plecam undeva sa bem, sa fumam, sa vorbim si sa vedem cum e cu “Da’tu, da’el” .
Nu vreau mintea de acum s-o folosesc pentru perioada de atunci. Vreau acum – problemele de atunci. Iar problemele de acum – sa le am pe la 80 de ani, cand, probabil, ma voi plictisi si taman va fi timpul potrivit pentru rezolvari amiabile.
Dar acum, vreau chestii light. Si vreau la Kamni …
