E colegul meu de suflet și adolescența mea puțină.
E dragostea care așteaptă și se teme.
E cel care dă timp timpului și crede că dacă-i destin, se v-a întâmpla.
E cel pe care mama l-ar fi dorit ca ginere și cel pe care eu aș fi dorit să-l nasc.
Îmi imaginam întotdeauna că e fiul meu și mă comportam ca atare.
Mă bucur mult că a înțeles corect direcția sentimentelor mele. E unul dintr-o sută de mii, care la acea vârstă, ar fi înțeles.
Am fost mulți ani colegi de bancă.
Îmi amintesc că într-o zi, la limba română a scris un eseu despre „fata prefăcută-n căprioară”, și eu eram alături, cu lacrimile-n gât.
Și nu am avut niciodată curajul să-l întreb dacă era vorba de mine, sau era doar imaginația lui, care la 17 ani își căuta fata.
Și apropierea noastră nu a depășit niciodată gesturile firești ale unei prietenii simple.
Și cu trecerea timpului devine tot mai scump pentru mine ca prieten și ca „fiu”.
Abia acum înțeleg dorința lui de-a pleca, de-a fi singur.
E prea mare pentru Moldova, pentru mentalitatea de-aici, pentru facultatea pe care ar fi urmat-o și pentru colegii pe care i-ar fi avut.
E cel pe care banii și Europa nu-l schimbă.
Azi, la 23 de ani îi doresc multă liniște și visuri realizate, și mai puțin zbucium și o fată „căprioară” care să-l iubească demențial.
Așa cum merită.
