Aşa-numiţii apărători ai drepturilor omului încearcă mereu să nege existenţa conceptului de “morala publică” în legislaţia naţională şi normele internaţionale. În opinia lor, morala este un fapt strict subiectiv şi personal, care nu poate servi drept pretext pentru limitarea unor acţiuni, cum ar fi exprimarea publică a unor opinii, atitudini sau preferinţe care contravin moralei publice.
„Apărătorii drepturilor omului” obişnuiesc să facă trimiteri la Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, care ar fi mai presus de orice „norme morale individuale”. Haideţi să vedem ce spune în realitate documentul Declaraţiei Universale pentru Drepturile Omului:
Articolul 29: „În exercitarea drepturilor şi libertăţilor sale, fiecare om nu este supus decât numai îngrădirilor stabilite prin lege, exclusiv în scopul de a asigura cuvenita recunoaştere şi respectare a drepturilor şi libertăţilor altora şi ca să fie satisfăcute justele cerinţe ale moralei, ordinii publice şi bunăstării generale într-o societate democratică”.
Convenţia Europeană a Drepturilor Omului conţine şi ea conceptul de „morală”: Articolul 8:
1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private si de familie, a domiciliului sau şi a corespondentei sale. 2. Nu este admis amestecul unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege şi dacă constituie o măsura care, într-o societate democratică, este necesara pentru securitatea naţionala, siguranţa publică, bunăstarea economica a tarii, apărarea ordinii si prevenirea faptelor penale, protejarea sănătăţii sau a moralei, ori protejarea drepturilor şi libertăţilor altora. Articolul 10:
1. Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie şi libertatea de a primi sau de a comunica informaţii ori idei fără amestecul autorităţilor publice şi fără a ţine seama de frontiere. Prezentul articol nu împiedică statele să supună societăţile de radiodifuziune, de cinematografie sau de televiziune unui regim de autorizare. 2. Exercitarea acestor libertăţi ce comporta îndatoriri şi responsabilităţi poate fi supusa unor formalităţi, condiţii, restrângeri sau sancţiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea naţională, integritatea teritorială sau siguranţa publică, apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor, protecţia sănătăţii sau a moralei, protecţia reputaţiei sau a drepturilor altora pentru a împiedica divulgarea de informaţii confidenţiale sau pentru a garanta autoritatea şi imparţialitatea puterii judecătoreşti.
Acelaşi lucru se referă şi la întrunire şi libera asociere (Art. 11) şi chiar libertatea circulaţiei (Art. 2).
Dacă „morala” este o noţiune abstractă, subiectivă şi strict personală, de ce o regăsim în aceste acte internaţionale foarte importante? Oare promotorii diverselor devieri psihocomportamentale, printre care homosexualitatea, lesbianismul, pedofilia nu cunosc despre existenţa acestor prevederi?
Desigur, normele morale diferă de la o societate la alta. Anume din aceste considerente drepturile omului nu pot fi interpretate fără a lua în consideraţie fundamentul creştin-ortodox al societăţii noastre.
Filed under: Degradare
