Îmi vâjâie urechile - bourdonements. Îi determin pe cei cu care discut să redevină, la un moment dat, serioși în exces, să abordeze subiecte capitale, să-și mutileze mintea scormonind după sentințe, eu emit tot timpul sentințe, mă pronunț cu mânie în legătură cu temele care mă ard. Luna e înconjurată de un cearcăn de gheață. Îmi vâjâie numai urechea dreaptă. Probabil că pe asta am solicitat-o mai mult când mi-am suflat ultima oară nasul, acum jumătate de oră, în bucătărie. Înainte de a mânca jumări de porc cu salată de varză acră și zacuscă.
La ora unu sună S. din Italia. Vocea mea se aude cu ecou. Contactul alienant cu Occidentul. Vocile noastre se lovesc de ziduri, nu pătrund în conștiințele lor. Nu suntem nici prea săraci, nici destul de handicapați încât europenii să ne simpatizeze cu toate băierile dezlegate. Ăștia din urmă, handicapații & marginalii, au  mare trecere acolo. Îl înjur puțin, de antrenament, pe cel care sună, înainte de a mă hotărî dacă voi ridica receptorul. E totuși târziu. Dar îl și înțeleg. L-o fi lovit dorul de casă... Dorul nu ține seama de ceasuri. 
Sprijinindu-mă de lumina puțină a cearcănului de lună, mă descurc mai bine pe hol, în semiobscuritate. Nu mai e chiar atât de groasă bezna. Ușile casei pocnesc la fel de violent și când se deschid. N-am cum să nu-i tulbur pe cei gata adormiți. Știindu-ne unul pe altul acasă, dormim mai bine.