Mă așteptam, copilărește, ca ateii să fie niște oameni împăcați cu sine și cu lumea, odată „rezolvată” (sau expediată) problema divinității. Dar nu, ei militează, cei mai mulți militează, se iau la o harță hilară cu Dumnezeul în care susțin ei, cu o doză neașteptată, dar grăitoare, de furie (pentru niște inși care se revendică de la Rațiune), că-s departe de a crede; își râd prea zgmotos de cei religioși: îi etichetează pripit - înapoiați, primitivi, obscurantiști. Nu știu de unde atâta mânie! Ce-i cu starea asta de grevă permanentă, de încordare protestatară, dacă totul le e așa de limpede - Cerul le e pustiu!
Abrupt o spun, cred că înverșunarea ateilor demonstrează imposibilitatea existenței omului 100% necredincios. Întâlnesc inclusiv la Cesare Pavese (Meseria de a trăi) tipul ăsta de „necredință”. Dumnezeul său e mort sau, mai grav, n-a „trăit” niciodată, dacă e să-i credem spuselor. Însă, după ce afirmă asta, se lansează în diatribe la adresa „agresivității” divine, a nepăsării cu care își tratează, pasămite, Creația - omul. Până și ateilor le trebuie un Dumnezeu imaginar, care să le dea un sens apostaziei. Altfel, ce plictiseală. Sau ce nebunie!
