Cand eram mai mica, taticu a adus acasa o caseta cu muzica din Romania. Mirabela Dauer, Angela Similea, Dorobantu, Cotabita, Daminescu, Runceanu, Spataru … Muzica ca muzica, pe mine m-au dat pe spate, pe loc si iremediabil, cuvintele din melodii. Am trait primul meu soc din viata – parca este limba mea materna, dar in viata vietilor mele de pana atunci, nu am auzit pe nimeni din familie sau de la televizor sa vorbeasca/cante atat de frumos, duios, melodios sososososo (vorba Alexandrinei 
). Inca nu intelegeam metafora, mesajul. Stiam doar ca este cel mai frumos lucru pe care il poate auzi urechea mea. Va reamintesc ca tot ce stiam despre Romania era faptul ca este o tara vecina in care am niste rude. Punct.
Cel mai si cel mai mult imi placea Fotoliul din odaie al Mirabelei Dauer. Eu nu aveam in vocabular cuvinte ca “etajera”, “noptiera”. Si eram atat de sigura ca El se va intoarce “acasa” ca altadata, pentru ca si-a lasat acolo tigarile si cartea. Si mai ales, daca cineva iti canta asa ca Ea, cum dracu sa nu treci al casei prag, unde iti va fi cel mai bine?
Dupa care venea Angela Similea cu Sa mori de dragoste ranita. De-abia asteptam sa cresc mare si sa trec si eu prin toate suferintele astea, ca sa pot folosi si eu asa cuvinte frumoase.
Undeva, chiar in fata locului I era oricum Dan Spataru cu Drumurile noastre, pe care o ascult si acum, iar si iar, ca sa ma bucur, ca sa plang, ca sa ma ridic de la pamant.
Cand am inceput sa avem acces la TVR am fost blagosloviti. Cerbul de Aur, Mamaia, Mangalia …
Doamne, le sorbeam fiecare cuvant, le invatam versurile, artistii romani erau un vis pentru mine. In paralel, m-am pus serios pe citit carti in limba romana, ca deja venise “democratia” pe ambele parti ale Prutului.
In 90 facusem si prima vizita in Romania si uite asa, m-am trezit eu cu porecla Romanca, in curtea blocului. Asa-mi ziceau Ruslanii (ca erau 2), Andrei si inca 2 baieti pe care nu mai tin minte cum ii chema.
Loredana Groza cu Ce va fi cu iubirea mea?, Laura Stoica cu Actorul grabit, Monica Anghel cu Dau viata mea pentru o iubire …
Pentru mine, erau sarbatori ale sufletului. Traiam fiecare vers, vibra “toatecele” in mine, asteptam sa cresc sa simt si eu tot ce cantau fetele astea. Marina Florea cu Stele perechi, Marina Voica cu Coltul ei de cafenea … Toate au fost melodiile mele preferate, iubite, invatate, cantate.
Si uite ca am crescut si nu doar am crescut, dar am si ajuns in Romania. Doamne, cate emotii am putut sa am cand mi-a zis cineva prima data “Domnisoara”. Stiu, in ziua de azi, te adresezi cu “Fă” sau “Fată”, daca vrei sa ai o sansa.
Dar atunci, in anii 90, cand ti se adresa cineva cu Domnisoara si daca te mai si invita la o cafea, te puteai declara logodita. Liber puteai pregati neamul 
de nunta, cale de intors nu exista .
De ce mi-am amintit eu toate astea? In primul rand, pentru ca si acum tresar cand cineva imi spune Domnisoara. Imi este atat de placut sa aud “Ce faci, domnisoara?” la telefon, incat uit si iert aproape tot, aproape pe loc. In al doilea rand, pentru ca sambata, dupa spectacol am fost intr-un loc dragut unde am reauzit toate aceste vechi si bune melodii, si iar m-am intors la varsta de 15 ani, stand in fata lui TVR, savurand cuvinte noi frumoase. Si’n al treilea rand, pentru ca este o muzica buna. Poate ca astia cu “ntz ntz” si pantaloni lasati sub fund nu sunt de acord … dar credeti-ma, de 3 zile eu ascult obsesiv Gabriel Cotabita si dezvolt tot felul de ganduri in jurul cuvantului “Domnisoara”.
Nu stiu, asa-s eu de 3 zile sau dintotdeuna …
