Am participat la un seminar de psihanaliză, susținut de Irina Adomnicăi. A fost, de fapt, un cadru mai puțin formal, subliniat de energia pozitivă a dumneaei și intersul auditoriului. Am învățat, pe scurt, că analiza personală poate fi o revelație, că psihanaliza trăiește dincolo de clișeele pe care ceilalți clinicieni/ oameni de cultură/ amatori le vehiculează, că e vorba de o experiență complexă și bogată în nuanțe. Și prin referire la visul de mai sus, că interpretarea făcută fără o serioasă incursiune în istoria persoanei, are valoarea unui joc (sau a unei apărări). Mi-a plăcut enorm discreția și ideea dumneaei conform căreia practica psihanalizei se limitează la clinică, am mai avut discuții pe blog despre supra-analizarea vieții cotidiene și vehicularea unor concepte care nu au sens în afara cabinetului. Uneori, am impresia că oamenii uită că scopul este de a face bine (deci o metodă de vindecare) și nu de a vorbi de dragul vorbirii sau al culturii sau al stimei proprii.
Am citit Mitul evreului, între lumea veche și lumea nouă, teza de doctorat a Cristinei Deutsch. Este vorba despre prozatorii evreii din secolul XX, dar nu numai, prezența imaginii etnice în literatură și consecințele integrării în mentalul colectiv a unei astfel de imagini...sau ale extragerii imaginii, exagerării ei și redarea în lume. Mi-a plăcut demonstrarea ideii că între realitate și literatură există o relație complexă, bidirecțională. Deci mai degrabă de covariație decît de cauzalitate :)
În rest, am băut cafea, m-am uitat la zăpada care sclipea în soare pînă mi-au amorțit ochii, am întîlnit două doamne amabile și am pornit vînătoarea după jobul visurilor mele (după ce lupta pentru orașul visurilor am pierdut-o prin neîncercare, ca toate luptele mele).
