Demult, în una din viețile mele trecute, în unul din gândurile mele năstrușnice, îmi doream ca cineva să-mi facă portretul. Muream de curiozitate să văd cum mă văd alții.
Visul meu s-a materializat mult mai târziu.
M-am așezat în fața pictorului cu mâinile pe genunchi, cu spatele drept și cu inima cât un vârf de ac.
Am stat nemișcată vreo 30 de minute, care mi-au părut ani. În spatele pictorului se adunase o mulțime de turiști gură-cască. Toți se arătau uimiți de talentul acestuia de a-mi pune fața pe hârtie.
Eu simțeam că-mi zvâcnesc tâmplele din cauza privirilor ațintite asupra mea.
Probabil, emoțiile mi-au jucat festa (ca întotdeauna, de altfel).
Mușchii feței mele erau atât de încordați încât pictorul, chiar dacă era unul foarte bun, nu a reușit să mă „vadă”.
Rezultatul m-a șocat, dar și mai mult m-au șocat cuvintele prietenei mele, care mi-a spus : „ce bine seamănă”.
Atunci mi-am dat seama cât de puțin mă cunoaște.
Ceea ce-am reușit eu sigur în viața asta, este să creez o părere greșită despre mine.
Mi s-a imputat de foarte multe ori că aș fi imatură. Nu am înțeles niciodată noima acestor reproșuri.
Eu simt că gândurile și aspirațiile mele sunt, din contra – bătrâne, inadecvate vârstei pe care o am.
Din dorința disperată de a-mi ascunde “bătrânețea” creez, probabil, impresia de om imatur.
Poate că pentru a cunoaște și „a vedea” cu adevărat un om, trebuie să-i fii alături o viață.
Fiindcă oricât ne-am ascunde defectele, vin clipe în care „fața” noastră iese la iveală.
Și poate că nu doar defectele le ținem ascunse, ci și calitățile.
