Ipoteză aceasta este mai curând o axiomă. Cred că v-aţi dat seamă, doar ce am pus deoparte “Madame Bovary”, de Flaubert. Un text încântător, trist, melancoolic, dar plin de viaţă în acelaşi timp. Flaubert este genial, iar ca scriitor era de o perfecţiune patologică. Cerceta atent şi foarte exact subiectul înainte de a-l aşterne pe foaie. Putea să caute ore întregi un termen dacă nu-i plăcea cum sună cutare sau cutare cuvânt. Un adevărat profesionist în ale cuvintelor şi ale sufletelor. Crescut într-o familie de medici ştia cum să disece spiritul şi să vadă boala din el.
Deci, ce ne învaţă Flaubert, deşteptul Flaubert, franţuzul Flaubert? Flaubert ne învaţă că femeile, spre deosebire de bărbaţi, au o latură sufletească ce va tânji tot timpul după un fel de fericire neatinsă. Un adevărat blestem pentru sufleţelele lor dezechilibrate. Blestem, pentru că fericirea, în accepţiunea femeii, este ca linia orizontului. Cu cât te apropii mai tare, cu atât fuge mai departe. Prinţul pe cal alb, o insulă din paradis, o colibă într-o zonă depărtată unde se va iubi cu prinţul din poveşti: astea da visuri! Ce contează că au devenit clişee? Paradoxul este: chiar dacă le-ar trăi aievea tot nefericite o să fie. Femeile vor şi vor de la viaţă. Încontinuu vor. Vor desfătare maximă, să fie admirate, iubite, adorate până la paroxism şi dincolo de el. Hedoniste până în vârful degeţelelor gingaşe, devin obsedate de această fericire de neatins.
Totul este să se oprească la timp: iubirea este o otravă ciudată pentru femei. Corpul li s-a obişnuit atât de mult cu ea, încât nu pot trăi fără dragoste. În acelaşi timp, o doză prea mare este letală. Nu le credeţi pe femei când spun: eh, dacă aş găsi pe cineva care să mă iubească nemărginit, care ar fi tandru, atent, l-aş iubi de o mie de ori mai mult şi i-aş deveni sclavă. Este chiar pe dos. Ajung matroane, stăpâne de sclavi… Iubite fără măsură, alintate ca reginele devin triste, plictisite. Ca nişte copii se satură de această iubire monotonă. Vor acţiune. Vor emfază. Vor zbucium. Îşi doresc un suflet în vervă.
Doamna Bovary avea un soţ, care… nu o iubea. Domnul Bovary nu era îndrăgostit, ci mai curând o idolatriza, o credea icoană, zeitate pe soţia sa. În faţa ei nu avea caracter, bărbăţie, doar o dragoste imensă. Era în stare să-i ierte tot. Să-i accepte orice hatâr. De altfel, doamna Bovary nu era o femeie rea. Dimpotrivă - educată, stilată, frumoasă, deosebită, cu un suflet plin de viaţă, trecea drept un îngeraş de femeie. Dragostea fără limite a stricat-o. Pentru că îşi dorea acea fericire nălucă, şi-a inventat prinţi pe care îi pândea şi de care se îndrăgostea. Apropo, pe lângă latura autodistructivă de a alerga după această nălucire, doamna Bovary avea o putere aproape diabolică de a-l face pe bărbatul de care “se îndrăgostea” să o iubească orbeşte, fără să i se poată opune.
Când părea că ajunge la fericirea maximă în braţele amantului, când credea că a atins nirvana pe care o poftea, simţea cum sufleţelul ei de îngeraş era cuprins de tristeţe. Nu era fericită - îşi dorea altfel de dragoste. Totul devenea banal şi plictisitor. Oare poate fi salvată doamna Bovary? Mai poate îmbătrâni frumos alături de un singur bărbat? Da. Paradoxal, dar salvarea nu vine din dragoste. Dimpotrivă, bărbatul trebuie să-şi estompeze iubirea. Domnul Bovary nu ştie, dar dacă ar iubi-o mai puţin, barem să nu-i arate atât de tare lucrul acesta, ar putea s-o salveze.
Oare cât de Bovary sunt femeile din ziua de astăzi? Cât la sută din sufleţelele lor sunt pline de această dorinţă mortală de a căuta fericirea în nişte clişee şi visări deşarte?