Aș plăti, uneori, ca să nu mai fiu gândit de alții. Le simt, le anticipez (probabil că în felul ăsta le și provoc) gândurile despre mine. Mici oaze de uitare sunt oricând binevenite. N-am ce căuta în gândurile cuiva care nu ține la mine. Mă sperie. „- Ești în gândurile mele” e cu totul altă muzică, rostit de iubit(ă). Însă e prea mult, invaziv, „să gândești”, fără permisiunea sa, o persoană care ți-e indiferentă inimii. E indecent, ba e o încălcare a intimității, curată aroganță, să-ți aduci, nitam-nisam, pe cineva legat fedeleș în gânduri...; fără a catadicsi măcar să pui la dospit o iubire pentru omul „gândit”, o pasiune devoratoare, o prietenie durabilă. Le interzic tuturor celor care nu mă iubesc într-unul din modurile schițate deasupra să mă răpească vreodată în mintea lor (ca să-mi dea, vai!, roluri imaginare; să mă măsoare cu ocalele lor înguste; să mă urce sau scoboare de pe podiumuri și eșafoduri). De-aș putea să mă surprind în flagrant în gândurile vreunuia dintr-ăștia - un străin, maniac al manipulării - confiscat acolo fie și pentru niște sutimi de secundă, l-aș soma pe respectivul (cu voce de cap, firește) să le oprească imediat șirul, să înceteze a-mi abuza spațiul intim și trupul virtual ca-n codru. Dar ce-am ajuns?