Si iar, despre iubire :) . Paul Ferrini, in cartea pe care am citit-o, recitit-o si o mai deschid din cand in cand sa vad oare la ce pasaj am deschis si oare ce inseamna asta in contextul de azi:), scrie: “Cel ce iubeşte fără condiţii nu impune limite nici propriei sale libertăţi, nici libertăţii altcuiva. El nu încearcă să-şi păstreze iubirea, pentru că, a încerca să păstrezi înseamnă a o pierde. Iubirea e un dar ce trebuie oferit încontinuu.”
Varsta iubirii. A fost prea devreme? E diferenta prea mare? Suntem prea trecuti? Suntem prea raniti? Suntem prea departe? Suntem sufocant de aproape? Suntem?
In filmul “Moscova nu crede in lacrimi” exista o fraza pe care toti, dar absolut toti am folosit-o macar o data: “La 40 ani viata de-abia incepe”. Chiar si eu am folosit-o, la 25, ca sa o consolez pe prietena mea de 45. Sau sa o incurajez pe mamica, de cate ori ma intreba daca e “potrivit” sa faca vreo chestie, mai “tinereasca”, sa poarte vreo rochie mai “moderna” sau sa-si faca niste suvite in parul ei albit de ani.
De asta si mi-e usor acuma. Stiu ca nu se termina totul daca “nu perfect” acum.
Kiokea Liuba este vecina noastra de la tara. Avea o soarta comuna femeilor din satele Moldovei. Sotul betiv, din cand in cand violent. Baietelul lor a murit cand avea vreo 6-7 ani. Si kiokea Liuba si-a acceptat destinul si si-a dedicat toata viata plangandu-si copilul pe care nu l-a putut salva, vopsind gardul in fiecare an, de Paste, ajutandu-si nepotii, muncind gradina si pastrand o curatenie de aur in casa.
O femeie vesela, cu un suflet extraordinar, o gospodina desavarsita, care cum ne vedea in week-end, cotind de pe strada principala a satului, alerga spre noi, strigand si la kiokea Liusea, kiokea Raia si kiokea Jenea. In 15 minute, fiecare venea cu cate o farfurie aburinda in mana, asezata frumos pe un prosop tesut in casa. Doamne, cate bunatati mancam in acele seri perfecte de vara. Si de fiecare data, ne certau ca nu le-am anuntat din timp ca venim, sa se pregateasca “ca oamenii” :) . Cata caldura, cata omenie, cat bun simt, cata bucurie curata aveam in curtea noastra. De ce nu am stiut atunci cat de nepretuita este fiecare secunda petrecuta cu ei? De ce nu am stiut ca nimic nu e vesnic, si unii vor pleca de langa noi? De ce nu mi-a spus nimeni ca nu voi mai gasi atata iubire pura, in niciun alt loc spre care am fugit?
In timp, unii au plecat de tot, iar femeile din sat, una cate una, au luat calea Italiei. Unele au plecat ilegal, s-au ascuns, au facut cea mai mizerabila munca pentru o bucata de paine, au fost umilite, au fost disperate. Dar, copiii trebuiau crescuti, scoliti si “aranjati la casa lor”, iar casele – intretinute.
Satul arata dezolant. Iar curtea noastra – nu a mai fost niciodata la fel. Si eu ajungeam tot mai rar si mai rar acolo, si de fiecare data intrebam ce face kiokea Liuba. Si intr-o seara, cum stateam pe pragul casei, ascultand “tzaraiecii” dinspre rau, am auzit, in sfarsit, vesti bune despre ea. Dupa ani de munca istovitoare in Italia, unde a invatat sa vorbeasca italiana, sa se poarte “european”, sa se aranjeze, sa priveasca drept inainte, a ajuns sa stie cum sa arate ca si ea este om, suflet, femeie. Spirituala, simpatica, un izvor de iubire autentica, neconditionata. Si chiar daca la unii viata incepe la 40, la ea – a inceput un pic mai tarziu. S-a indragostit. Si sentimentul a fost reciproc. Si i s-au pus la picioare si cerul instelat, si nemarginirea marii. I se recitau poezii, i se dedicau sonete, era purtata pe palme de un barbat la care nu ar fi visat nicicand sa aspire. S-a speriat, evident. De unde atata noroc pe capul ei? A cautat “poanta”, s-a gandit ca e un pariu al sortii, ca nu are cum sa merite atata fericire. S-a ascuns, ca e caraghios sa iubesti “la batranete”. Dar asta a fost cadoul vietii.
Asta e istoria dragei mele kiokea Liuba, care de cativa ani, traieste o poveste de iubire frumoasa, linistita, matura.
Iubirea nu are reguli, iubirea nu are conditii, iubirea nu are varsta.
Iubirea e un dar, ce trebuie oferit incontinuu.