Fiind copil nu mi-a plăcut să stau la țară și știu de ce. Pentru că acolo am trăit primii doi ani de viață și apoi reveneam în fiecare weekend, vacanță și sărbătoare. Atunci când lucrurile ți se dau ușor și nu depui efort pentru ca să le obții și pentru ca să le ai alături – ai impresia că prețul lor e infim… Și invers. Atunci când nu le ai alături, le simți mai adânc lipsa, le duci dorul…
Revenită la bunica, în sat, după… câteva luni de absență și rămasă pe weekend, după vreo 4-5 ani de vizite în fugă – m-am simțit mai comod ca niciodată acolo… Am mers inițial de una singură, fără părinți, fără frate-meu așa că nu avem cu cine să stau la sfat, chiar de la autogară am înțeles că vacanța asta de 3 zile și două nopți urmează a fi una de observație și depănări de amintiri.
Am găsit că nimic în mahala, dar mai ales în casa bunicii – nu s-a schimbat, la aceleași locuri găsești fiecare lucru, de parcă nu le plac schimbărilor satul… fie că satului nu-i plac shimbările. Sau poate chiarVeșnicia s-a născut la sat (L. Blaga)
Mi-am amintit lucruri care-mi par acum incompatibile cu tehnologiile moderne, cu casele aranjate în stiluri alese- fără praf… Mi-am amintit că fiind prin clasele primare sau poate chiar și mai mică… era vacanța de iarnă, iar eu venisem în sat. Buneii mei aveau porci, așa cum au (aveau) toți oamenii gospodari și care sunt tineri suficient pentru a avea grijă de ei. Și porcul (poarca) fătase. Idea e că purcelușii nou-născuți riscau să înghețe fiind născuți în toiul iernii, de asta buneii mei i-au adus în casă… Și-i țin minte și acum. Mă gândesc la cât e de mare sufletul omului de la sat, care vede ca fiind normal să-și aducă animalele domestice în casă… pentru că-s ai lor, o parte din existența lor, din ceea ce fac, din ceea în ce își pun sufletul. Înțeleg că poate pentru intelectualitatea de la oraș abordarea în discuție a unei asemenea teme e prea nepliticos, dar acum chiar nu-mi pasă… nuștiu cum nu mi-i rușine de o astfel de realitate. Ba, o consider mai curată decât cea în care acum trăim.
Toată atmosfera asta îmi aduce aminte de proza druțiană, mai ales că Ion Druță s-a născut în satul Horodiște, sat vecin celui în care locuiește bunica mea, tot raionul Dondușeni. Aceiași oameni… cu griji de sat, dar mai puțini vecini, mai multe case pustii, pe care nimeni nu se grăbește să le cumpere.
În atmosfera de la sat lucrurile care par coincidențe nu prea importante – devin teme de discuție pentru zile întregi, ba chiar săptămâni. Am prin și eu o discuție din asta… Cică, de Bo(bo)tează, s-au întâmplat două lucruri rele în două sate vecine… În Sudarca, soția preotului și-a ars o parte din corp din cauza balonului de gaz uitat deschis, iar în alt sat – Crișcăuți, în aceeași zi și aproape la aceeași oră, preotul a scăpat crucea într-o fântână. De rău să fie?…
S-a nimerit că acest weekend a fost deloc unul cu timp frumos, un vânt puternic. La ce s-ar gândi orice tânăr de la oraș că i-ar fi problemă într-un astfel de timp? Fie că va fi rău dacă dispare lumina, pentru că i se descarcă calculatorul, fie că se înrăutățește calitatea internetului, fie că nu va putea ieși seara din casă la… distracții. Povara omului de la sat în așa zile e că vântul îi ia de sub mâini părticele din gospodărie la care ține. O bucată de plionkă care demult nu mai trebuia, dar stătea la un colț de casă… pentru orice eventualitate. Da’ dacă va trebui?… Sau acoperișul de la sîsîiac – o cameruță clădită de mână unde se ține porumbul pe timp de iarnă, hrănindu-se cu el găinile…
Așa-s de diferite problemele, percepțiile… valorile și …principiile.
În sat am dormit pe cuptor. Cuptor de zeci de ani de zile, pe care dormeam și fiind mică. Și pe care nu ne dădea voie bunica să urcăm când cocea pâine, pentru că dacă pâinea e în cuptor, nimic nu trebuie să stea deasupra-i… Coacerea pâinii, în general, era un ritual deosebit, care dura cel puțin două zile… Făina adusă de la moară, unde lucra bunelul meu, pâine atent plămăditâ, dospită o noapte și coaptă cu grijă a doua zi.
Nu am mâncat pâine coaptă de multă vreme. Bunica nu mai poate coace… Dar, …și pentru ce să mai coci când poți cumpăra pâinea. Nici nuștiu dacă mai apucă cineva azi să mai coacă pâine de cuptor. Cuptor de țară. Cu pâine plămădită în covată. Cu lemne tăiate, cu tăvăli speciale pentru pâine, pe care bunica le avea de la străbunica ei… Trist că lucrurile astea se trec… și pierd din importanță pentru noi.
M-am întors acasă deloc cu mâna goală, ba, cu un cadou pe care de la orășeni nu ai șanse să-l primești… o găină. Vie! Nu vreau să dau detalii despre soarta găinii (Dumnezeu s-o ierte!), dar weekend-ul a fost unul frumos…
poza asta arată cel mai bine cum văd eu satul moldovenesc. nu e de mine făcută, furată de pe net
