“Eu ce trebuie sa raspund cand imi spune cineva Sarut mana?” – m-a intrebat mamica demult, cand am inceput sa-i prezentam diferiti cetateni romani, unul mai galant ca altul …
“Sarut mana”. Imi place mult expresia, gestul, simbolul. Ma emotioneaza si induioseaza in unele cazuri. Nu stiu de unde vine. Este un obicei vechi, demodat? Este un mijloc de luat vreo 2-3 bacterii in plus? Este un gest tandru? Elegant? O dovada de respect? De buna-crestere? Barbatii o fac ca “asa trebuie”, din obisnuinta, protocolar, cu drag, cu un anume interes? Cum e?
La inceput, ma simteam stingherita de acest gest. Ma gandeam la manechiura nefacuta, la bara din tramvai, la “pai nu sunt inca o doamna” etc. Stiti cum e, rosesti, lasi ochii in pamant si ingani un “Lasati, nu trebuie 
“.
Pe la “pana’n 20 de ani” aveam un iubit. Atent, galant, flori si serenade. Eu evident ma uitam pe deasupra capului lui, sa vad “mai departe”. O scorpie. Mereu imi daruia flori si imi saruta mana. Cam asta era relatia la “pana’n 20 de ani”. Plimbari lungi, conversatii, descoperiri, adulmecari. Cred ca dintre toti partenerii mei de plimbari si conversatie, pe asta il tin minte cel mai bine. Pentru ca nu-mi lasa niciodata mana mea din mana lui.
Cand am scris mai sus ca e un gest care ma induiseaza – ma refeream la gestul facut de cineva care nu o face de obicei. Si o face in semn de multumire, de apreciere. Nu pentru ca orgoliul il opreste sa-ti spuna “Multumesc ca esti acum, aici, cu mine”, ci pentru ca este un gest superior oricaror cuvinte. In cazul potrivit, desigur.
Mi-aduc aminte de o familie de oameni simpli de la tara, pe care parintii mei a ajutat-o candva demult. Nu conteaza in ce a constat ajutorul si cat de simpli erau acei oamenii. Pur si simplu am izbucnit in plans cand femeia a luat mainile mamei mele si i le-a pupat. Intr-o tacere desavarsita, pentru ca niciun cuvant nu ar fi exprimat recunostinta lor.
Bine, desi nici eu nu o fac, cred ca palmele mamelor noastre trebuie pupate tot timpul. Sunt mainile care ne-au crescut.
