E cald și plouă cu cerneală. Se împânzește cuprinsul dintre cer și pământ cu cuvinte șchioape și s-aude scârțâit de grafit tocit. Muzica ordonează acrostihuri care unesc țărna cu neantul de sus într-o infinită vocabulă neagră… urc pe litere ca pe-o scară continuă…se-ntâmplă să calc pe-un punct de pe “i” și mă-mpiedic și-mi zdrelesc bărbia de litera dinainte, de litera dinapoi. Vreau să le zdrobesc și să-mi întind gândul pe-o litera de “o”…
Un soare infectat arde urmele de zăpadă plină de noroi de pe marginea străzii. Crengi negre strălucesc în voluptatea luminii. Strălucesc și globuri oculare zgâriate de gânduri vorbărețe. Strălucește și lentila ochelarilor mei impregnată de reflecția roșie a ramei. Zâmbesc….. pășesc… pășesc în parcul gol și galben de lumina nocivă a lui februarie. Vreau iarăși frig și tremur și oameni care fumează aerul rece și expiră vapori fugari. Dar e lumină…iar căldura sufocantă mă face să-mi dezbrac sufletul de iarnă. El se dezgheață, se topește, se evaporă și se prinde de aceleași crengi negre uscate. Se sfâșie și se lovesc bucăți din suflet doar când bate vreo rafală prăpădită de vânt lipicios și cald. Se prind mai apoi în fragmente amorfe și se compun într-o desfigurată linie frântă prin care curge sângele…
E cald și fierbe praful de pe streșini…
