Timpul trece foarte repede. Una doua, faci 30 de ani. Cateodata, pare sa se opreasca in loc. Cand esti la serviciu si nu se mai muta acele alea, sa se faca ora de plecare, sa rupi usa spre “undeva”. Cand ai insomnie si nu se mai face dimineata, sa poti sa te ridici din pat si sa iesi din casa, sa ajungi printre oameni. Cand astepti. Cand e urat. Cand ti-e teama. 
Dar chiar si asa, timpul trece mult prea repede si viata categoric e o chestie mult prea scurta. Daca ar fi dupa mine, as reduce copilaria la 2 ani, adolescenta – la vreo 10, as renunta la batranete (tai perioada de incapacitate, greutate, dificultate) si as alcatui viata din maturitate, experienta, putere, sete, vointa, pasiune, dorinta. Fara riduri si fara regrete. Bungee Jumping.
Mi-am dat seama aseara de ce mi-a luat atata timp sa fac un pas. Acel pas, pe care trebuie sa-l faci cand vezi usa. Faci pasul, treci prin ea si o inchizi. Ba chiar o incui si arunci cheia. Si uiti unde ai aruncat-o si de ce. Stiti si voi despre ce momente vorbesc acum. Vrei nu vrei, trebuie sa faci niste alegeri. Poti pasi prin usa in mai multe feluri: inconstient, cu cap, cu grija, cu scandal, cu lacrimi, cu regrete, demn, cu usurare. Sunt usile vietii. Trebuie sa pasim prin ele.
Mie imi era greu sa fac pasul. Adica vedeam usa, vroiam sa pasesc, dar, numai si numai impreuna cu tot ce trebuia de fapt lasat pe partea cealalta. Asta nu vreau sa uit, la asta nu pot sa renunt, la cealalta nu ma pot gandi acum, o iau cu mine si vad dincolo ce fac. Pe asta nu-l pot parasi, asta are nevoie de mine, ce s-ar face celalalt singur? Si tot asa. Le puneam pe toate in spate si nu ca nu puteam pasi, dar nici nu ma puteam ridica sa vad daca am sau nu echilibru.
Nu. Asa nu.
Nimeni nu e perfect. Nimeni nu e de neinlocuit.
Nimeni nu stie sigur, dar circula niste teorii precum ca am fi vesnici. Doar corpul nostru moare. Daca nu aveam senzatii de deja-vu niciodata, pufneam in ras. Dar din moment ce clar cu unii din voi ma stiu din alta viata – teoria vesniciei merita sa fie luata in serios. Macar de cei care se pricep la din astea.
Putem trai fara tot bagajul asta care ne tine pe loc. E la fel ca frica de a nu-ti pierde toate documentele. Desi e neplacut si chiar enervant, cu cateva drumuri si vreo 4 fire de par alb in plus, obtii din nou tot ce te identifica intr-un sistem rigid.
Daca te indispune, daca’ti seaca energia, daca te intristeaza non stop (stiti si voi oamenii aia cu o vocatie permanenta a suferintei, care cum te prind, cum se pun pe plans ca toti sunt impotriva lor), daca s-a terminat, daca s-a rupt – renuntati. Aruncati totul din carca voastra si treceti prin usa. Pentru ca viitorul este cel mai fascinant lucru din viata noastra. Este un voal, un mister, o surpriza, o minune, o poveste si pe de’asupra, e al nostru, numai si numai al nostru si este unic. Un CNP pe care nimeni nu ni-l poate fura, pentru ca nimeni nu stie “cand, cum si unde”.
