Mă trezesc dimineața, citesc ziarele, de obicei, aflu cine a murit. Mă emoționez în funcție de chinuri sau de cine a fost persoana. Mă gîndesc la viața ei, dacă e vorba de o celebritate, aflu că a suferit în dragoste sau în amorul propriu sau că nu a avut nici un prieten. Sau foarte mulți. Nu contează. Mă gîndesc cum reușesc ceilalți să amîne gîndul că orice se termină. Cît va mai dura? - relația asta, jobul ăsta, viața mea. E un mister cum să nu te întrebi cît va dura această bucurie perfectă ca un diamant sau ca un val de șampanie. Sau poate durează, pentru fiecare, o veșnicie, mă gîndesc, pentru că ni se pare că o merităm, ne aparține și nimic nu ne-o va lua.