Veneam de la Chişinău la Bucureşti. Microbuzul în care mergeam era plin de pachete şi… de copii de liceu. Tocmai ce îşi terminaseră vacanţa de iarnă şi reveneau la studii în România. Să fi avut vreo 16, 17 ani. Fetiţe mici ca nişte bobocei de lalele, băieţi firavi ca nişte ghiocei semeţi. Ochi curioşi, privire uşor rătăcită şi speriată. Puteai citi multe pe feţişoarele lor. Rupţi de mamă, de tată, de familie, trimişi la studii în România, îi vedeam deja în bătaia vântului rece al străinătăţii. E al naibii de greu printre străini. Chiar dacă străinii sunt fraţii noştri români.
Ştiam că vor da şi peste oameni răi, care nu-i vor ierta: îi vor trata ca pe nişte adulţi, adică urât. Nu contează că sunt mici, neajutoraţi şi uşor de impresionat. O vorbă rea, o privire tăioasă le poate face mult rău. Rana din sufleţelul lor se poate cicatriza cu dificultate după ani mulţi. Mi s-a făcut milă de copii, mai ales că mi-am amintit de o întâmplare foarte tristă din experienţa unei eleve, liceence, român basarabean venit să facă “şcoală în România”.
Totul s-a consumat la ora de informatică. Profa, o tipă între două vârste, plină de nemulţumiri şi neîmpliniri, o neroadă - o să vedeţi imediat de ce spun asta - în loc să ţină cursul, a avut un moment de sinceritate otrăvitoare. A ţinut o întreagă pledorie în apărarea tezei: “basarabeanul, ruda săracă şi cam tâmpită a românului”. Expun din ce mi s-a relatat de către micuţa elevă. Sărmănica, a avut naivitatea să-şi spună visul: vroia să se facă medic.
Tu, medic, a urmat răspunsul în doi peri? Dar ştii oare cât trebuie să înveţi pentru a ajunge medic? Păi, tu crezi că o să vin să mă tratez la tine? Acolo trebuie să înveţi mult şi bine, iar voi, basarabenii, nu puteţi să faceţi asta. Nu sunteţi la fel de buni ca elevii, studenţii români. Voi nu ştiţi decât să veniţi în România la burse oferite de stat. Luaţi locurile copiilor români, mult mai bine pregătiţi decât voi. Mai vreţi să vă faceţi şi medici? Desigur, tot din contul statului Român, desigur, ocupând locurile unor tineri mai bine pregătiţi, a perorat respectiva profesoară. Cum credeţi că a reacţionat sărmanul copil, lovit fiind de o asemenea discriminare? A plâns, a fost abătut mai multe săptămâni la rând. A învăţat un lucru dur: să nu-şi împărtăşească cu atâta însufleţire planurile.
Când mi s-a povestit istorioara, am rămas blocat. Primul gând a fost: ah, ce tare aş vrea să stau de vorbă cu profa discriminatorie. Mi-ar face plăcere să-i spun trei cuvinte în dulcele grai moldovenesc. Pe urmă, însă, m-am gândit că i-aş întări convingerile şi n-aş rezolva nimic. Apoi, mi-am dat seama de un adevăr. Cu siguranţă, respectivul copil va deveni medic. Visul său, întărit de ironiile şi piedicile unor oameni răi, va fi destul de puternic încât să-l poarte pe aripi spre ţel. În schimb, profa nu va rămâne decât… o profă de liceu; tot mai bătrână, tot mai urâtă - urâtă în sensul de nesuferită. Ce pedeapsă mai neagră ţi-ai dori pentru un asemenea om? Cu o asemenea atitudine, femeia se pedepseşte singură!