Poveștile triste nu plac nimănui.
Nimeni nu e dispus să le-asculte.
Acum, când aproape că nu mai zâmbește nimeni, puterea de fi clovn este o virtute.
Clovnii sunt apreciați, pentru că sunt „pozitivi”.
Dar poveștile triste există și ele. Există cancerul și oameni care mor din cauza lui.
Când aud că cineva a murit, știu sigur că dacă întreb „de ce” mi se răspunde „de cancer”.
E ciuma secolului nostru.
Dar nu moartea e apogeul durerii, ci ceea ce se întâmplă înaintea ei.
Când cineva se stinge în urma unui accident sau a unui atac de cord, mi se pare îngrozitor, dar suportabil.
Există însă situații când moartea e în casă. Ea nu ia pe nimeni, încă.
Stă în ungher și așteaptă, așteaptă ca toți cei din familie să fie distruși. Unul nu-i de ajuns.
Acel unul e foarte optimist. Și toți se mint între ei că medicii au greșit. Și toți sunt clovni, și toți zâmbesc pentru că bolnavul zâmbește, iar zâmbetul lui e mult mai dureros decât tumoarea care-l usucă.
Și el vrea să trăiască, și se agață cu disperare de un fir de viață, iar dorința lui de a trăi îți încarcă conștiința cu remușcări.
Fiindcă nu prețuiești sănătatea, fiindcă nu te bucuri de „azi”, fiindcă îți dorești prea multe nimicuri, când totul e atât de mic în fața morții, care stă în ungher.
Și zilele sunt lungi, și nopțile sunt ani, și lacrimile trebuie ascunse.
