De prin ultimele clase de liceu țin minte că mi s-a memorizat faptul că oamenii și potențialul acestora este una dintre cele mai prețioase comoare are moldovenilor și ceea cu ce ei de-a dreptul se pot mândri.
Am crescut cu acest stereotip și nici nu am realizat că de facto un capital uman prost exploatat este un capital uman ratat, un fel de cost pentru un sistem educațional corupt, neserios și prea-accesibil. Iar capitalul uman moldovenesc nu este atât de prețios de dată ce este ne-exploatat, pentru că dacă este neexploatat, înseamnă că nici nu se prea știe care e potențialul ăsta cu adevărat.
Nu spun că moldovenii sunt proști. Nu sunt. Și au capital uman bun, unul made in Moldova – ceea ce îl face deosebit de oricare altul din lume. Adaptabil la orice, prinde repede, dar progresând în mare parte doar departe de hotarele țării. Și puțini sunt cei buni care decid a rămâne acasă, iar dacă rămân acasă sunt priviți ca și niște lași de a părăsi țara sau… din nou, ratați. Nu sunt și eu de această părere, deși imboldul de ”a fi exploatat” care ți-l oferă instituțiile din afară țării nu e comparabil cu cel din Moldova.
