Sub falnicul nuc am făcut căsuţă. Ţii minte, David? Ţii minte, Veronica? Cristina, ţii minte? Am adus fiecare după putinţă "mobilă" de acasă ca să ne aranjăm un cuibuşor de joacă. Îmi aduc aminte eu mă furişasem în pod la bunica şi am adus un drapel cu Lenin pe care l-am agăţat perdea la căsuţa noastră mică. David era tata. Rolul meu preferat era de copil, şi matincă Cristina era mama...
Cum nu ar fi, David era regizorul copilăriei noastre. El ne aduna la badminton, la raţa împuşcată, la "bisetca" (cine-mi zice cum se numeşte piesa asta arhitecturală în română, are un grand merci de la mine) din jurul fîntînii din drum.
Tot cu el am întîlnit zorii şi deschiderea nuferilor în gura Bîcului la 3 de noapte şi am inventat jocuri, şi am strîns tei, şi am rupt liliac. Şi am fost copii.
Omul ăsta citeşte cu un debit amazonian. Pe vară înfuleca cîte 100 de cărţi de grosimi intimidante...şi cînd spunea ceva...mă lasă mai mult paletă decît portret căci mă pierdeam în vividitatea limbii lui. Urechile mele înfloreau buchet cînd David începea să povestească.
Apoi să vă spun că rar am întîlnit oameni să fie atît de atenţi, pînă a memora şi zilele de naştere ale părinţilor mei, pînă ai suna pe părinţii mei de sărbători...şi nu e vorba de atenţie aici, căci memoria bună tre' încălzită de un suflet blînd...ce uită, ce iartă, ce iubeşte, ce speră. Şi a trebui să tai o zi lucrătoare din calendarul meu pentru a vă spune o parte din ele..şi oricum nu aş reda bucuria mea de a avea în preajma sufletului un om atît de scump precum David.
Azi David e mare, azi şi eu nu mai sunt mică. Dar azi David e şi mai mare...cu un an..
La Mulţi Ani! Sunt fericită că pe lumea asta mică şi mare, am avut fericirea să te cunosc.
