Egiptul. Punctul fierbinte al omenirii în acest moment. Ce se întâmplă acolo a fost catalogat drept haos, colaps, dictatură, anarhie… Perfect adevărat. Din ecranele televizoarelor şi a calculatoarelor curg şi curg imagini cu oameni supăraţi, cu soldaţi impuşi să apere un regim care s-a ţinut parte prin frică, parte prin sprijin american. Asta ar trebui s-o spună deschis tot mai mulţi. Pentru că, dragilor, interesul joacă fesul până şi la americani. Regula care se vede cu ochiul liber: Dictatorul nostru este preşedinte stimat; Dictatorul lor este un om blestemat. În condiţiile acestor revolte populare, ce credeţi că face yankeul? Îl mângâie cu două vorbe de ocară pe Mubarak, dar, îi impune noi sancţiuni economice Belarusului.
Nu sunt antiamerican, nu sunt adept al teoriilor conspiraţiei. Doar gândesc şi îmi pun întrebări. De exemplu, ce imagine îşi fac Statele Unite prin faptul că închid ochii la regimul Mubarak, dar îl condamnă pe cel al lui Lukaşenko? Apoi, ce regim este mai dur, cel din Egipt, unde oamenii sunt hămesiţi de foame sau în Belarus, unde Lukaşenko are şi va avea susţinerea populaţiei sătule? Cum să reacţionăm, noi, oamenii simpli în situaţia în care majoritatea egiptenilor (ce ciudat sună - poporul acesta nu este nici pe de parte cel biblic, cel care a fost centrul universului înainte de Christos) trăiesc în condiţii mizere şi se revoltă? Îi susţinem? Parcă da. Dar dacă ştim că în locul lui Mubarak este foarte probabil să vină la putere islamiştii fanatici? Dacă Egiptul, cel care îl ştim acum, se transformă într-un fel de Afganistan al talibanilor? Ţineţi minte cum dărâmau statui vechi, antice, de o valoare greu de apreciat pentru om, doar pentru faptul că nu erau conform religiei islamice? Nu cred că aş dori să văd cum i se zboară capul Sfinxului dintr-o bubuitură bine plasată.
De ce brusc m-a interesat acest subiect, vă veţi întreba? Simplu. În ceea ce mă priveşte, am avut două contacte destul de ciudate cu fanatismul religios islamic. Primul. Eram anul 2 de facultate, la Chişinău. Participam la nişte ore de leadership politic. Se discuta actualitatea din politica moldovenească, politica internaţională. Pe lângă studenţii de la jurnalism, drept, relaţii internaţionale era şi un tip. Un arab. Îi ziceam simplu, Ali. Intrase repede în cercul nostru, era plăcut de toată lumea. Avea simţul umorului, era profund laic, iar religiozitatea lumii din care venea îi repugna. Pe alocuri, chiar îşi bătea joc de ceea ce însemna sistemul fundamentalist religios. Cunoştea bine istoria României şi avea păreri pertinente despre Ştefan cel Mare. La un moment dat, a dispărut din cercul nostru. Ulterior, am aflat de la cineva, care l-a văzut prin Chişinău, că îşi lăsase barbă şi nu vorbea decât despre Coran. Spunea că societatea în care trăise era profund păcătoasă şi că îi este ruşine de ceea a fost până atunci. Mai mult, abia aştepta să se întoarcă acasă, acolo unde religia este şi lege, şi morală. Mi-a părut rău pentru el. Era un tip deştept. Alesese însă ceva ce nu pot înţelege nici acum - o îngustime venită dintr-un fundamentalist religios întunecat.
Al doilea contact cu fanatismul religios islamic l-am trăit în căminul ULIM - Universitatea Liberă Internaţională din Moldova. Titulatura de internaţională însemna că aveam colegi din multe părţi ale lumii. Foarte mulţi veneau din ţările arabe. Am trăit cot la cot cu “arabii” în cămin, le-am văzut apucăturile, interesele. Le cunosc atitudinea. Ştiu lucruri ce nu mi-au plăcut. În primul rând, foarte puţini învăţau cu adevărat. În al doilea rând, erau destul de zgomotoşi. Petrecerile lor erau şi cu alcool, şi cu fete. Totuşi, nu încetau să-ţi spună, cu orice ocazie, că societatea moldovenească era putredă, că nu este normal ca fetele să fie cum erau… Totul era imoral pentru ei. O imoralitate care, însă, le plăcea atât de mult, că rămâneau în Moldova chiar şi după ce terminau universitatea. Preferau să stea fără nici un scop în Chişinău, decât să se întoarcă în ţările lor. Totuşi, nu ţi-ar fi recunoscut că erau ipocriţi. Deveneai, în schimb, duşmanul lor pe viaţă. Nu erau puţine certurile, chiar şi bătăile dintre moldoveni şi “arabi”. Ţin minte, că după un astfel de incident, cineva de la Universitate a venit personal să liniştească apele. Spunea atunci că noi, studenţii moldoveni, suntem gazde şi că nu ar trebui să fim răzbunători şi răi. Ar trebui să îi acceptăm aşa cum sunt, mai ales pentru că arabii sunt înflăcăraţi de fel. Ar trebui să lăsăm de la noi. Cineva i-a replicat atunci, dacă am fi la ei, acasă şi am face ce fac ei în Moldova, ar fi fost vai şi amar de capul nostru… Nu i s-a răspuns.
Desigur, nimeni nu avea dreptate. Omul este om, fie moldovean, ţigan, arab, rus. Problema este în civilizaţia pe care o ducem cu noi oriunde mergem. Până şi în rândul unor tineri studenţi, oameni care învaţă carte, care se presupune că vor deveni pătura superioară a unei naţiuni, întâlnirea acestor civilizaţii se lasă cu scântei. Iar ce se întâmplă în cazul Egiptului este un conflict între civilizaţii mult mai mare şi mai dur. Aşadar, dacă pierde dictatorul, câştigă plebea, în mare parte islamizată şi predispusă manipulării fundamentaliste. Cât de tare urăsc astfel alegeri… Voi cu cine ţineţi?