În perioada 2008-2009 Franța ca și întreaga Europă, de alffel, era bântuită de revolte.
În toată ziua sute de mii de francezi ieșeau pe stăzile Parisului scandând: „Jos Guvernul!”
Criza, panica, frica erau peste tot, la televizor, la radio, în presă, în stradă.
Pe mine acest lucru nu mă afecta decât foarte puțin. În sensul că din cauza grevelor, orarul metrourilor și cel al trenurilor era schimbat, de aceea eram nevoită să pierd mult timp prin gări.
„Mult timp” însemna mai bine de 20 min. ceea ce pentru ritmul de viață de-acolo era un „lux”, pe care eu nu mi-l puteam permite.
Când vreun francez îmi povestea isteric despre situația catastrofală în care se află țara lui, eu îmi spuneam liniștită în gând: „Mă doare-n cot. Eu oricum degrabă plec”.
Aceeași senzație încep s-o am și acum. Doar că nu într-o țară străină, ci la mine acasă.
Conștientizez foarte bine că situația Moldovei mele se schimbă din rău în mai rău.
Și totuși, parcă nu mă afectează. Și iar îmi spun liniștită în gând: „Mă doare-n cot. Eu oricum degrabă plec”.
Nu, nu sunt patriot, cu siguranță.
Flacăra patriotismului, care de altfel nu a ars în mine decât câțiva ani, se stinge definitiv, iar eu nu mișc un deget ca s-o mențin vie.
Sunt la mine-acasă, dar totuși mă gândesc că trebuie să plec „acasă”.
Nu știu unde, dar știu sigur că „eu oricum degrabă plec”.
