Într-un voiaj pe-o viaţă. Ne-am despărţit, nu ne vom mai vedea niciodată. Nu plîng, nu învinuiesc sorta sau pe alt cineva. E ceea ce trebuia să fie, e viaţa. Ne despărţim cu cineva, cu alţii ne salutăm. Ea a lăsat prea multe momente de fericire, tristeţe, dragoste, în viaţa mea pentru a putea s-o uit. Omul trăieşte atît cît îl mai ţii minte. Îmi lipseşte. Era mic şi mă jucam cu ea, întruchipa tot bunul care poate fi într-o singură fiinţă, într-o fiinţă atît de dragă care nu mai pot vedea acum, clipe. Clipe pe o viaţă ce mă despart de ea. Regret că n-am putut să-i spun atunci aceste cuvinte, acum e prea tîrziu. Văzînd pe cineva drumurile mergînd regăsesc a ei mers, a ei chip, dar înţeleg nu poate fi, de ce să mă amăgesc? Nu-i atît de grozav acest voiaj, în începutul unui alt sfîrşit, aşa cum trebuie să fie. N-am plîns la despărţire, nu puteam, totul înţelegeam, îmi rămînea să tipăresc prin amintiri şi să n-o uit, să-mi mai aduc aminte din cînd în cînd şi să iubesc cum ma iubit şi ea atunci cînd mai era. Am s-o găsesc.
