“Nu ştiu cum rezişti tu, acolo. Mi se pare greu şi, sincer să fiu, nu cred că aş putea locui printre români”, pe scurt, asta îmi spun la Chişinău unii dintre cei care află că au trecut aproape 5 ani de când stau în România şi că… îmi place aici. O fi având pe alocuri dreptate. Ţara este al naibii de înţepat cu “veneticii”. Deşi sunt mulţi noi veniţi, puţini vor spune că s-au simţit bine din primele zile. Dar nu despre acomodarea mea este vorba, ci despre atitudinea românilor faţă de moldoveni, basarabeni. Căci asta “îi supără”, de fapt şi de drept, pe concetăţenii mei.
De pildă, într-o discuţie avută recent cu o tânără de la Chişinău, efectiv, n-am ştiut ce să-i spun când m-a întrebat: “de ce ne privesc românii de sus?” Nu ştiam, pentru că nu mă gândisem la asta. Fiind un moldovean printre mulţi români, mă simt poate ca o cioară albă, un tip diferit, nicidecum inferior. De altfel, am explicat asta într-un articol de mai jos: că trebuie să ne asumăm basarabenitatea; că trebuie, la urma-urmei, să realizăm care ne sunt rădăcinile româneşti şi că, oricum, nu putem schimba istoria noastră, personală. “Da, înţeleg asta, dar de ce râd de noi, de ce ne numesc ruşi? Eu nu sunt rusoaică. Am fost într-o tabără, eram mică. Ei bine, pe vremea aceea încă mai credeam în patriotism, unire… Experienţa nu a fost, însă, una fericită. Românii nu erau binevoitori cu noi, ne priveau de sus”, şi-a explicat în continuare nemulţumirea şi am simţit un regret în voce.
Iniţial m-am gândit că este treaba ei, dar şi al tuturor celor care suferă un complex de inferioritate faţă de “fraţii români”. Dacă nu aţi ştiut, există aşa ceva la Chişinău. M-a convins ulterior un cetăţean român get beget că nu aveam dreptate. Mi-a confirmat că a sesizat şi el, unii români care vin în Republica Moldova chiar îi tratează pe moldoveni ca pe nişte fraţi mai mici, respectiv, inferiori. Am stat strâmb şi am gândit drept. Ieşirea lui Andrei Gheorghe este tare grăitoare în acest sens. Apoi mi-am amintit cum veneam de la Chişinău cu avionul, iar nişte neni, oameni de afaceri după haine - făceau mişto de ce văzuseră prin Moldova. Mi s-au părut ciudaţi, dar nu le dădusem importanţă. Respectivii, să fi avut vreo 50 de ani, vorbeau foarte animat despre “acşentul moldovenilor” şi râdeau de tot felul de expresii, gen: “gâlşeavă pi şer” sau “pălitură de osândă”. De ce i-am reţinut? Păreau inteligenţi, iar astfel de glume banale nu erau pentru ei.
Nu vreau să generalizez, nu vreau să credeţi că românii care ajung în Moldova se îmbolnăvesc de boala superiorităţii faţă de “populaţia aborigenă”. Cunosc nişte tipe şi tipi extraordinari, care, cum să zic, s-au integrat excelent în societatea moldovenească. Cu mult bun simţ, cu tact, generozitate şi atenţie au construit relaţii foarte frumoase şi bune cu basarabenii români. Numai că, nu ştiu de ce, dar aceşti oameni stau în umbră. Despre ei nu se ştie. În schimb, o bună vizibilitate au toţi scofâlcii care bagă zânzanie şi se cred superiori. Exemple: cineva a venit să facă jurnalism la Chişinău şi îi numea pe moldoveni “fraţii mai proşti”. Altcineva a trăit o jumătate de an în Moldova şi a revenit la Bucureşti cu concluzia declarată sus şi tare că “moldovenii sunt murdari”. Murdari, în sensul de igienă. Un alt tip era ferm convins că toţi cei care conduc ţara sunt ruşi, iar numele oficial al Moldovei este, atenţie, Moldavia.
Îmi pare rău pentru aceste pietre aruncate în grădina unei relaţii care se reconstruieşte de 20 de ani. Este o prostie să consideri că eşti superior, doar pentru că spui “un pic” şi nu “oleacă”. Apoi, să vă întreb, dragi români, unii dintre voi mai aşteptaţi să fiţi plăcuţi de moldoveni deşi aveţi o atitudine de năpârcă? Este ciudat, dar ruşii din Rusia, nu cei de-ai locului, sunt mai puţin dispreţuitori când ajung la Chişinău. Una peste alta, şi moldovenii au partea lor de vină. Nu cunosc bine limba româna, dar nici nu vor s-o înveţe şi îşi autoimpun complexul de inferioritate. Mă repet, trebuie doar să realizeze că sunt diferiţi, nicidecum tâmpiţi.