Dragostea nu se naşte ca Hristos. Nu apare din nimic, din simplista concidenţă sau nelămuritul "pur şi simplu". Dragostea are părinţi, şi e mult mai umană decît vrem să o credem..spre fericirea noastră. Dragostea are motiv, ea vrea să aibă motiv pentru a putea dura. Cine-mi spune că iubeşte pentru că iubeşte..."pentru că iubeşte şi gata!", mai bine să tacă. Aici chiar nu mă tîrguiesc cu nimeni. Nu am iubit niciodată fără motiv şi nu vreau să fiu iubită fără motiv. Am iubit pentru că văzusem valori şi grimase de care aveam nevoie, pentru că am văzut virtuţi ce mă cucereau şi vicii cu care mă puteam împăca şi tăvăli în mici certuri. Dar gratis nu am iubit.
E dezolant să afli peste ai că ani fost iubită fără motiv. Fără motiv se iubeste doar iubirea. Iar eu sunt un suflet în bălămălile unui caracter ce se vrea hîrjonit, stăpînit, dosit, iubit...pentru că sunt om. Să iubeşti un om pentru omul pe care a reuşit să-l plămădească din grămada de oase şi carne care i-a fost dată, să iubeşti un om pentru că ştie a te asculta nu doar în frumuseţea fericirii tale, dar şi în plîngăcioasă tristeţe...pentru că ştie să citească mult şi apoi să te lase cu guriţa căscată de cît de frumos şi logic le-a redat, pentru că nu te lasă să mergi singură acasă după 9 seară şi pentru că nu te lasă să duci pungile grele cînd vii de la supermarket, pentru că are un suflet blînd şi milostiv, pentru că ştie a-l asculta pe Dumnezeu, pentru că ştie a pune becuri şi uni cabluri, pentru că aduce ceaiul cald în patul încă însemnat de urmele somnului, pentru că ştie să spună bancuri, pentru că ştie cum să te facă să te simţi cea mai frumoasă şi cea mai deşteaptă, pentru că tu ai încredere în prezenţa lui, pentru că ai uitat de răceala serilor şi tristeţea acordurilor, pentru că a ştiut să ierte, pentru că a ştiut să uite, pentru că a ştiut să sufere şi a continuat să iubească...
dragostea are motiv.
