Am auzit de el pentru prima dată în 2007, anul marilor descoperiri pentru mine.
L-am căutat disperat prin librării, dar nu l-am găsit decât mult mai târziu, absolut întâmplător, pe rafturile bibliotecii Ghibu.
Observ că toate dorințele mele (rezonabile) se împlinesc mult mai târziu decât mi-aș fi dorit.
Se împlinesc atunci când îmi doresc deja altceva.
Cred că asta-i vreo lege a naturii.
M-am îndrăgostit de modul lui de-a gândi și de-a scrie.
De firea lui de „romantic incurabil, înclinat să-și viseze viața, în loc s-o trăiască, introvertit, cu o sensibilitate bolnăvicioasă”.
În paginile cărții lui vedem printre rânduri imaginea bărbatului meu.
„Slab (sunt obsedată de acest cuvânt), complexat de-o fire visătoare, total nepotrivită cu realismul dur din jur”.
De obicei citesc cu creionul în mână, subliniind tot ce-mi pare că merită a fi reținut.
Romanul lui autobiografic e subliniat pe jumătate, mă reprezintă în totalitate.
Am citit fraze la care m-am gândit cu inima de mult timp, dar cărora în prostia mea nu am știut cum să le dau formă.
Ca și mine el „nu și-a sărbătorit niciodată ziua de naștere, fiind astfel scutit de ipocrizii și de euforii false”.
Ca și mine crede că „pasiunile îmbătrânesc” și că „există doar un singur azi”, pe care eu, din păcate, nu știu cum să-l trăiesc.
E Octavian Paler. E cel care a dat dovadă de-o „inteligență tristă”.
Modest, simplu, îndrăgostit de mare și de vară.
