Deşi sunt departe de Moldova, de Chişinău, cunosc foarte bine ce se întâmplă acolo. Internetul, această minune a vremurilor noastre, îmi este de mare folos când doresc să ştiu ce întâmplă “acasă”. Ceea ce nu pot, însă, este să aflu “noutăţile” din sufletele oamenilor. Ştirile, declaraţiile politicienilor, reportajele pe care mi-e dat să le văd, nu redau sau redau puţin, sentimentele cetăţenilor. Asta îmi lipseşte mult. Aşa că, atunci când merg acasă iau pulsul, doar Moldova trece printr-o perioadă extrem de importantă. Schimbările politice, sociale au un efect extraordinar asupra vieţii oamenilor, care trăiesc un amalgam ciudat de sentimente.
În primul rând, frica. O frică, aş zice, normală. Este firesc să se teamă de nou, de lucrurile în schimbare. Chiar dacă stau într-un rahat, măcar au parte de un rahat stabil. Problema este că noul le poate aduce tuturor un şi mai mare rahat. Da, aici este riscul, iar asta îi înfricoşează rău pe mulţi. Desigur, noul poate aduce mult visata prosperitate. Cine garantează, însă? Politicienii? Nu mă faceţi să râd. Pe de altă parte, teama sporeşte însutit când intuim că ruşilor nu le face plăcere să ne ştie cu faţa spre Europa, cu spatele spre ei. Abia aşteaptă să ne înfigă cuţitul gazului, al vinului, al energiei electrice. Aşadar, cum să nu te temi? Iarnă este abia la jumătate, facturile vin şi vin, iar discuţiile despre scumpirea gazului îngheaţă sufletele moldovenilor. În prezent, nicio temă nu este mai populară în Republica Moldova decât: “uuuu, se scumpesc gazele”.
Lehamitea este încă un sentiment pe care îl trăiesc moldovenii în prezent. Adică, un fel de disperare amestecată cu necunoaşterea. Oamenii sunt disperaţi - de fiecare dată li s-a promis, gata, vor avea o viaţă bună, nu s-a întâmplat nimic, iar acum nu ştiu, nu cunosc ieşirea şi nici pe cei care i-ar scoate din treaba asta împuţită. De ce s-ar mai zbate, din moment ce totul este în zadar? “Îmi bag piciorul în ea de viaţă. O trăiesc aşa cum pot. Nu merită să te lupţi. Torentul este prea puternic şi o să te ducă aiurea, numai nu unde vrei tu”, pe scurt, aceasta este o concepţie destul de întâlnită, ca o Mioriţa a timpurilor moderne, dar cu sute de mii de ciobănaşi moldoveni. Păcat, pentru că indiferenţa ori lehamitea înseamnă, de fapt, moartea sufletului. Şi dacă frica mobilizează, stârneşte furie, anxietate, dezbateri, lehamitea distruge. În urma ei nu rămâne nimic.
Şi egoismul moldovenilor înfloreşte. “Eu şi familia mea s-o duc bine, în rest, nu-mi pasă” - această atitudine urâtă este vizibilă, dar în ce mod? Chiar dacă unii au case frumoase, în care străluceşte de curăţenie şi civilizaţie, pe străzi, moldoveanul tot moldovean rămâne. Drumurile sunt sparte, gunoiul este aruncat alandala. Vrei să primeşti o mână de ajutor? Da, dar numai dacă mă inviţi să dăm pe gât o carafă de vin ori să ingurgităm un grătărel. Mulţi se bucură la necazurile altora şi se supără când află că vecinului îi merge bine. Rânza moldovenilor, un organ mult dimensionat, a născut celebrul proverb: “să moară capra vecinului”. În fine, dacă la alte popoare, egoismul este o expresie a proprietăţii inviolabile, la noi, este definiţia perfectă a invidiei urâte şi anoste.
Cât o fi de straniu, dar printre atâtea sentimente sumbre, în sufletul moldovenilor şi-a făcut loc şi speranţa. Cred că este singura chestie pe care, mai nou, încep să o trăiască cei dintre Nistru şi Prut. Am văzut-o. Există. Are un suflu abia perceptibil, o gingăşie mai degrabă firavă şi un viitor incert. Nimeni nu ştie cât va rezista, dacă va rezista. O poate omorâ orişice urgie. Sper să reziste, totuşi. Este singura luminiţă din acest întuneric. Ce o întreţine? Faptul că partidele democrate sunt împreună, încă. Faptul că Europa ne va ajuta, gâdilindu-şi orgoliul de a fi învins Rusia, fie şi într-o ţară puţin importantă. Faptul că este unica şansă, de prin 2001 încoace, pe care ne-o dă istoria să intrăm în rândul lumii. Acum partea proastă. Totul atârnă de un firicel de aţă. Depinde de moldoveni, de politicieni să nu-l rupă. Dar aşa se întâmplă cu speranţele, sunt efemere.