SINCERITATEA ca SENTINŢĂ

Astăzi, luni, 17 ianuarie 2011, am intrat în Studio–Foto din capitală “Art Navigator” , de pe strada Serghei Lazo, 19. Mi-am adresat întrebarea unor domnişoare, în limba pe care o vorbesc acasă – româna. Dar am fost rugată de către un domn, care a intervenit brusc, în limba rusă, să mai spun încă odată de ce am nevoie. Am continuat discuţia cu acel domn, evident, tot în limba pe care o vorbesc acasă. La care el mi-a răspuns pe un ton tăios şi cu reproş: – Ia ătot bâceskii iazîk sovsem ne znaiu, i znati ne hociu!

– Ploho – îi răspund eu în limba lui.

– Pocemu?!

– Pentru că trăiţi în această ţară, şi…nu am mai apucat să-mi sfârşesc propoziţia, că am fost dată afară.

- Idi otsiuda i işci tam gde ătot iazîk govoreat!!!

M-am grăbit sa ies repede, pentru că “domnul” acela urla din toţi bojocii şi m-am temut să nu mă bată.

La uşă i-am zis: – Mulţumesc frumos şi o zi bună.

Am ieşit afară şi mi-au dat lacrimile.

M-a cuprins o stare, de fapt, strigătoare la Cer !!!

Împreună cu soţul am lucrat ani de zile în Franţa, unde eram foarte apreciaţi, respectaţi şi chiar rugaţi cu insistenţă să rămânem acolo, unde ni se creiau toate condiţiile, ni se faceau şi documente… Dar am lăsat totul şi ne-am întors acasă.

Dar ce fel de CASĂ? ACASĂ, unde dacă nu ştii limba rusă, nu eşti angajat în majoritatea instituţiilor din sfera serviciilor, ACASĂ unde eşti dat afară din încăpere pentru că vorbeşti ca ACASĂ.

Am cunoscut tineri moldoveni care au preferat să plece în România ori în ţări străine, ca să se facă străini, anume din motivul acesta de atmosferă infernală din punct de vedere lingvistic, pentru că nu mai puteau fi ei înşişi la ei ACASĂ şi nu doreau ca copiii lor să crească nişte schizoizi complexaţi, în faţa “fratelui mai mare”.

Eu nu urăsc pe nimeni şi tot ce vreau e să trăiesc în ţara mea dragă – MOLDOVA.

Am sunat la Protecţia Consumatorului, unde ni s-a spus să sunăm la Poliţie sau la Guvern. La Filat n-am putut ajunge. Ni s-a transmis că durerea altuia nu doare. Am sunat la Tănase, la Ministerul Justiţiei, unde ni s-a spus că nu este nicio lege care poate să pedepsească asemenea tip de infracţiune. Am sunat la Sectorul de poliţie Buiucani şi am început să povestesc, iar cel care (nu-i ştiu numele), chipurile mă asculta, a pus receptorul pe masă şi m-a lăsat să grăiesc ca o proastă în deşert…

Scriu aceste rânduri şi plâng de ciudă şi neputinţă… la mine acasă…mai rău ca printre străini…

Xenia, meşter popular, or. Chişinău