Ieșind micșorat din vis, smiorcăit, am căutat o piesă, acum veche, apărută pe la mijlocul anilor nouăzeci -Kruder & Dorfmeister-Black Baby. Un new jazz obscur, cu un pervertit ritm ca de bossa nova maturizată forțat, tripizată, crescută într-o lună cât altele în zece ani, iradiată fiind la Cernobîl, pe urma catastrofei.
O ascultasem cu ochii umezi și urechile atente la cascada clară a tactului, mereu ispitit să se rupă, să se risipească, de vibrato-ul acordului de claviatură electrică, reluat la intervale rare, în ecou, o dată scurt și ceva mai înalt, a doua oară - grav: un geamăt, o dezamăgire fără grai;
ne aflam în curtea unui prieten, odinioară cel mai bun din câți aveam, curtea lui complet ruptă de lume, deși avea casă în mijlocul orașului, wagen-haus în formă de L, cu pomi îmbătrâniți, ce rodeau anapoda, din belșug, ca-n tinerețe, boscheți, iarbă în smocuri, crescută natural, o masă veche din metal acoperită cu mușama. Și tatăl prietenului. Mulțumit de sine, că ne avea aproape, sau pur și simplu: mulțumit de sine în seara aceea. Solistul jelindu-și iubita cu piele neagră, oh, black baby, tatăl dansând așezat pe scaun cum era, ursește, cum „se purtau” mișcările pe vremea lui, aș ști să-l imit astăzi, dacă cineva mi-ar cere, fața lui înroșită, îmblânzită de un simplu surâs pe care nimeni nu i-l putea descifra. A murit casa, a murit, după oarece vreme, și tatăl meloman al prietenului meu.
Imaginați-vă că, redescoperind-o, n-a fost greu să „citesc” bijuteria asta, meșterită din sunete sferice și vorbe puține, ca pe o tristă, incompletă, distorsionată poveste, ca pe unul dintre miturile acelui Timp nemișcat.
