O să vă spun o poveste ce nu o să cadă bine pe stomacul vostru gingaş. O istorisire puţin plăcută, pe care nu vrei s-o auzi, dar odată începută, îi aştepţi finalul. Căci aşa suntem noi, oamenii, nu ne plac veştile proaste, deşi ne atrag ceva de groază. M-am gândit mult dacă este cazul să ajungă şi la voi mica mea povestioară. Până la urmă m-am decis…

 

Este vorba de un întreg neam de căţei absolut speciali. Neam ce-şi are începutul de acum un deceniu, dintr-o căţeluşă. O chema ca pe multe căţeluşe din Moldova, Cernâşca, un nume rusesc. Înseamnă bruneţica. Nici nu se putea altfel: era neagră, ochii negri, cerul gurii - negru şi el. Se ştie din popor, un astfel de câine este rău foc. Numai că Cernâşca era şi inteligentă. Te priveşte în ochi cu mărgelele ei negre şi doar limba de câine, prea lungă, nu-i permite să-ţi vorbească pre graiul tău omenesc. Ei bine, a fost găsită sărmănica într-o căldare aruncată de un suflet hain peste un gard. O babă egoistă şi zgârcită de la noi din mahala noastră. Ce-a mai lătrat-o pe băbete mai târziu… Sărmanul animăluţ, cu ochii abia desfăcuţi, era în acele momente un pui neprihănit. L-am adus acasă, i-am tratat piciorul rupt şi betejit. A supravieţuit. Într-un an devenise cel mai adorabil şi mai credincios câine din sat. Pesemne, sufletul ei de animal pripăşit păstra într-un colţ acele clipe de groază în care am salvat-o de la moarte sigură. Lătra când era cazul, nici mai mult nici mai puţin. Păzea gospodăria cu un simţ ascuţit al proprietăţii. Şi un urs să fi apărut, că-l punea pe fugă dacă am fi fost noi în primejdie. Atât de aprigă era. La un moment dat a rămas grea. Cine ştie cu ce maidanez ca şi ea s-o fi iubit? Nu l-am văzut niciodată. Cert este că au apărut pe lume nişte ţânci de toată frumuseţea. Doi dintre ei, fraţi gemeni, îmi vor rămâne mereu încrustaţi în suflet.

 

I-am numit, iarăşi, ruseşte: Tuzic şi Şaric. O încântare de căţei. Ambii roşcaţi, nimic din trăsăturile fizice ale mamei lor. Nici ochi, nici urechi, nici coadă. Până şi statura le era mai jigărită. Însă i-au moştenit caracterul. De fapt, l-au împărţit frăţeşte: Tuzic era aprig şi rău, Şaric extrem de deştept. Cât de mult am suferit când am venit într-o zi acasă şi am aflat că Tuzic a fost dăruit. Cu siguranţă nici Şaric n-a fost mai fericit. Dar asta e! Ce să faci? În satele Moldovei, un câine rău, care latră şi îţi apără gospodăria, este aur curat. Aşa că, eram asaltaţi din toate părţile cu solicitări. Toate progeniturile Cernăşkăi abia se năşteau şi erau deja antamate de vecini, rude, cunoştinţe. A trăit vreo 6-7 ani sărmana căţea. A lăsat în urmă o turmă de căţei şi căţele, dar şi o uriaşă părere de rău. A fost un câine cumsecade, lătra şi muşca doar străini; onest, nu fura de pe masă şi nici ouăle din cuibar. Peste toate acestea, a fost un bun prieten. Ei bine, după cum vă ziceam, aceste minunate trăsături de caracter au fost moştenite de urmaşi. “Bună de sămânţă, această Cernâşca”, după cum zic moldovenii pe la ţară.

 

Desigur, nu-i mai ştiu pe toţi căţeii care provin din Cernâşca. Cert este că mi-s dragi la fel ca şi bunica, străbunica ori stră-străbunica lor. Acum ţineţi-vă bine. Ce credeţi că-mi zice tatăl meu astăzi? Cică unul dintre căţeii pe care îi avem prin curte a fost furat şi… mâncat. O, Doamne! În anul de graţie 2010, într-o ţară din Europa, oamenii mănâncă câini? Scuze de cacofonie, dar este la locul ei: informaţia nu se potriveşte nicidecum cu imaginea idilică pe care o am în cap despre satul meu. Cum este posibil una ca asta, am întrebat? Am aflat că a fost o hărmălaie mare într-o seară, iar a doua zi s-a constatat că unul dintre căţei a dispărut. Ulterior, cineva i-a spus tatei că sireacul a ajuns cina unui consătean. Credeţi că de sărăcie? Credeţi că respectivul mâncător de câini este într-o stare economică disperată şi a început să fure căţei de prin curţi? Sunteţi departe de realitate. Adevărul este că oamenii sunt într-o decădere morală şi intelectuală pe care nici nu o întrevedem. Au ajuns nişte animale sadice. Tragedia este că se complac în această stare. Nu pun mâna să muncească, să facă ceva cu viaţa lor. De unde? E mai uşor să bei, să furi căţei, să-i mănânci ca pe nişte iepuri, decât să-ţi urneşti fundul la muncă ori învăţătură.

 

Povestea are trei unghiuri de abordare şi o singură morală. Unghiul meu: unul dintre urmaşii celebrei şi inteligentei Cernâşka a fost omorât cu sânge rece de un troglodit - o tragedie. Unghiul mâncătorului de câini: a mâncat un câine, şi-a umplut bârdâhanul, a căzut şi mai adânc în abisul de animal în care se află - o altă tragedie. Unghiul Moldovei: populaţia sărăceşte nu din punct de vedere economic, asta este evident, ci sufleteşte, într-un fel se îndobitoceşte - o mare tragedie.