Eram cîndva mic şi acum nu mai sunt, eram mic şi naiv, ca toţi copii mă jucam, zburdam ,făceam năzbîtii. După cum ţin minte copilăria am petrecuto la bunici la ţară, ei cum bunici , pe drept de spus la bunică fiindcă bunelul a decedat cînd aveam încă o vîrstă fragedă şi nu prea ţin minte cum a fost, dar una ştiu, că tot mă jucam. Eram cu sora care întotdeauna era cu ceva nemulţumită, nu-i plăcea şi matincă numai visa să vie mama să o ia acasă -să scape de bunica, nici pîn acum nuştiu ce n-au împărţit ei acolo. Întotdeauna eram învinuit că ceva nu fac drept, cu aşa silinţă îmi doreau să-mi arate dreptatea sămi spuie cum să fac, cum e bine şi cum nu, dar cînd mă uit în urma mea văd că toţi fac şi mai greşit ca mine, mă deranja, defapt multe ce mă mai deranjat pe mine, poate eram şi puţin nevrotic, dar în măsura naivităţii vîrstei. Alte părţi nu ştiam cum se face, dar la noi în sat se făcea odată în săptămînă duminica o piaţă mare, poate eu eram prea mic, unde oamenii se duceau să mai vorbească, să mai puie ţara la cale. Eram prea ruşinos pentru aşa o mulţime de oameni necunoscuţi care tot ce făceau întrebau „-a cui eşti mă” la aşa întrebări aveam numai un răspuns care scotea doar zîmbete pe faţa oamenilor „-a lu mama şi a lu tata” cu aceasta tot şi se termina, nimic mai mult nu auzeam. La bunica la ţară s-a făcut impresia că tot e rău şi nimic nui bine, cu zile întregi petreceam în curte şi nu prea ieşeam afară, îmi spunese că oamenii erau răi şi cică cîndva pe alte timpuir era alt ceva, ceea cemi provoca întrebări nenumărate la care nu primeam răspunsuri.De ce oare cîndva era mai bine şi acum mai rău dacă majoritatea oamenilor au trăit şi atunci? Plecam şi la biserică cu bunica, să mai puie o lumănare şi să spuie o rugăciune. În sat toţi se ştieau şi din cînd în cînd mai plecam cu bunica la mort, săşi ia rămas bun,iar eu să nu stau cu sora singur acasă plecam cu ea. Năzbîtii multe am făcut cînd eram mic,dar aceasta nu era cel mai important, aninam şi bătaie, dar de pe atunci am înţeles că numi place acest regim care acum l-aş numi totalitarism. Impresiile despre copilării nu sunt cele mai plăcute, multe moment le-am şi uitat, poate şi din nedorinţa de ami adunce aminte de tot ce s-a întîmplat cîndva cu mine. Ei şi cît de tare nu-mi plăcea la bunica la ţară, totuşi acum mi se face dor de acele clipe cînd eram acolo, care deja nu le mai pot întoarce, nimic nu mai pot întoarce. A ajuns vîrsta cînd deja trebuia să plec la şcoală, aveam şapte ani. Am mai făcut cîte ceva pregătiri acasă, m-am învăţat a număra puţin şi alfabetul...
(cîndva,va mai apărea şi prelungire, cum a fost la şcoală)
