Prindeam gînduri, le schimbam încet chipul, dăltuind în orele tîrzii din ele visuri, şi le-am prins pe toate într-o mreajă de firi ale singurătaţii, scoţînd pe urmă unul cîte unul atunci cînd nu mai vedeam nimic am mers cu ele înainte. Am desenat imagini, zile, nopţi, petrecute pentru a creea noi şi noi chipuri, noi şi noi clipe, şi doar vazînd că stau prea multe adunate în depozitul gîndirii le-am lăsat să zboare, dar oare unde sau dus? Am vrut mult pentru fericire, am avut mereu formule complicate, cu multe necunoscute, formulele au ramas acolo undeva în cuget, şi am fost fericită, poate cea mai fercită de la gesturi mici şi poate dificil de observat de cineva. Am vrut să dau aripi, să învăţ cum se poate zbura, am încercat să tîrăsc, sa strig şi să bat din picior ca o copilă alintată atunci cînd am văzut că există înălţimi imposibile, la care indiferenţa nu poate să urce. Am vrut să dau totul, am început de la fiecare gînd, de la fiecare emoţie, eram determinată să rămîn iarăşi cu nimic pentru a creea un întreg din două părţi, pentru a înţelege că a fost zădarnic, unul singur nu poate face ceva pentru doi, şi am pierdut timp să încerc să construiesc înapoi, fir cu fir, însă orice efort devine zădarnic atunci cînd reapare ceva ce perturbeză. Am aruncat zîmbete false atunci cînd vroiam să urlu de durere, am rîs şi discutat fără a înţelege de ce mai joc. Am fost obosită de tot, sunt obosită, regretele nu rămîn în alt an, poate ajută o pastilă a uitarii americană?!
