Pe scurt, românii şi-au sărit la beregate. Mai exact, două ziare de limbă şi viziune română de la Chişinău s-au încleştat într-un fel de război editorial. Adevărul şi Timpul nu doar au mârâit unul la altul, dar şi-au aruncat deja câteva săgeţi otrăvite. Asta, chiar dacă ziarul Adevărul abia s-a lansat pe piaţa de la Chişinău. Ranchiuna, se pare, a atins cote alarmante. Cine a început? Greu de zis. Domnul Tănase spune că Adevărul. Adevărul încă nu a răspuns la “ultimul atac/contraatac” al Timpului.
Am găsit primul editorial, din prima ediţie a variantei Adevărului moldovenesc. Este scrisă de Aureliu Cornescu care, in calitate de redactor şef, dă tonul începutului în instituţia pe care o conduce. Spune, citez: “publicaţiile de limbă română din Basarabia nu o duc tocmai roz. Dimpotrivă. Ziarul-”amiral” a naufragiat lamentabil, sub povara publicităţii fundaţiilor şi asociaţiilor al căror şef are, mai nou, veleităţi de politician. Iar ziariştii celuilalt ziar important rezistă cu stoicism presiunii noilor patroni de a le cenzura gândurile.” Ştiţi cu ce mi se asociază această judecată de valoare a domnului redactor şef? Cu acel slogan arogant şi de piedestal al Publika TV: “Moldova, acum ai Televiziune“. Oare de ce multe dintre instituţiile de presă care trec Prutul au o atitudine ca a lui Columb faţă de aborigenii din America? Jurnaliştii din Moldova nu sunt nişte indigeni care abia au descoperit scrisul la ziar ori televiziunea. Oameni căliţi de munca în condiţii dificile, jurnaliştii din Moldova, pot, în multe cazuri, să dea clasă celor din Bucureşti. Desigur, viceversa este valabilă şi ea. Asta ca să nu cădem în cealaltă extremă.
Cu siguranţă, primul editorial al domnului Cornescu ar fi trecut neobservat. S-a încăpăţânat, însă, domnul Constantin Tănase să-l dezgroape după câteva săptămâni de la publicare. O fi fiert în el mult şi n-a avut cum să-şi reţină nemulţumirea. A găsit un motiv pentru explozia sa. O minciunică de marketing al celor de la Adevărul. Citez: “Mai mulţi cititori ne-au telefonat şi ne-au comunicat că, de fapt, joia trecută, „Adevărul” n-a vândut, ci a distribuit pe gratis cartea „Notre-Dame de Paris”, ca supliment la ziar. Cititoarea Marina C., din cartierul Râşcani, ne-a comunicat că i-a văzut pe unii care „cărau cu braţul” cărţi, date pe gratis la chioşcurile de ziare.” Eh, ce descoperire, ce anchetă jurnalistică, ce dare a aramei pe faţă?! M-am simţit puţintel descumpănit de textul marelui jurnalist basarabean. Şi când zic “mare jurnalist” nu scap nici un pic de ironie. Domnul Tănase este, însă, ironic chiar din titlu: “Adevărul” nu spune minciuni. De altfel, adevăratul motiv al editorialului nu este strategia de marketing. Ni-l relevă chiar şeful Timpului în acelaşi text, unde îi răspunde domnului Aurel Cornescu: “În primul rând, vrabia mălai visează, iar Cornescu - dispariţia concurenţilor. În al doilea rând, de unde această bucurie idioată (dacă ar fi adevărat!) legată de dispariţia „lamentabilă” a unui ziar de limbă română de la Chişinău?! Şi nu am înţeles - acesta este punctul personal de vedere al lui Cornescu sau punctul oficial de vedere al patronilor săi de la Bucureşti?”
Ce o fi cu ironia asta? De ce se scarpină jurnaliştii de orientare pro Europa, pro România de la Chişinău? Şi când te gândeşti că Tănase şi Cornescu au fost colegi… Se pare că rânza noastră, a moldovenilor, este mai mare decât ne-am fi închipuit. Domnule Tănase, sunteţi ranchiunos deşi încercaţi să ne scăldaţi în explicaţii: “Nu scriu cu răutate aceste rânduri, deoarece ar fi vorba, chipurile, de un ziar concurent.” Domnule Cornescu, pe lângă ranchiunos mai sunteţi şi un pic ipocrit. O să vă explic de ce. În editorial relataţi povestea unei nunţi din Rezina, orăşel de pe malul Nistrului. Spuneţi: “În Râbniţa, oraşul situat vizavi pe hartă, secesioniştii transnistreni ţin ţevile „kalaşnikoavelor” îndreptate spre Basarabia. [...]În momentul oferirii banilor pentru tinerii însurăţei, conform obiceiului, invitaţii au dreptul la o melodie. La un moment dat, un mesean a cerut “Treceţi batalioane române Carpaţii”. Spre surprinderea mea, oamenii au cântat cu înflăcărare strofele celebrului imn patriotic. Câtă vreme la Rezina, ultimul hotar al latinităţii, se cântă la petreceri “Treceţi batalioane române Carpaţii”, apariţia ziarului “Adevărul” în Republica Moldova are un rost. În secolul 21, “batalioanele române” sunt cuvintele adevărului, „înregimentate” în ziare şi cărţi, care trec nu munții, ci Prutul.” Frumos spus. Extrem de plăcut auzului multor patrioţi, bla, bla, bla. În realitate, însă, Adevărul are maşini cu numere de Transnistria. Da. Aici se termină patriotismul, promovarea latinităţii. La nişte numere de înmatriculare. Dovada în poza de mai jos pe care am cules-o de pe Facebook.
PS: Eu văd “războiul” acesta de ranchiună cam aşa: dacă noi, ziariştii, ne dăm la gioale deşi stăm în aceeaşi barcă, atunci, vă întreb, de ce le mai cereţi foştilor membri AIE să-şi reînoiască jurămintele de dragoste? Este ipocrit şi ridicol în acelaşi timp.