Anul 1995. Iarna. Sunt un puştan care de-abia cunoaşte viaţa. În ochii mei satul natal pare un univers greu de cuprins. Ghicesc pe dibuite umanitatea, iar cunoaşterea bruscă a realităţilor din jur este atât de rapidă, totul pare a se modifica atât de repede, încât trebuie să-mi fixez câteva puncte de rezistenţă, de sprijin: părinţii mei, fraţii mei. Ei sunt aceeaşi, ei nu se schimbă. Părinţii mei mereu frumoşi, tineri; fraţii sunt mai mici decât mine şi tot timpul au nevoie de ajutor.

 

O simt în aer. Este copilăria mea, cea care trece pe lângă mine nemilos. O las să fugă. Ce treabă am cu ea? Vreau să cresc. Vreau să fiu puternic ca tata, vreau să fiu raţional a mama. Nu-mi doresc să fiu neajutorat ca micuţii de fraţi. Sunt convins: voi creşte, iar părinţii mei vor fi în continuare tineri. Îi ajung din urmă cu vârsta, vom fi prieteni şi împreună îi vom dădăci pe frăţiori, căci ei rămân mici. M. şi S. vor fi o eternitate dolofanii de puşti puşi pe şotii. Fac numai prostii: dau foc la mirişte, sparg gresia, cad pe jos şi se lovesc urât…

 

Totuşi, intuiţia îmi spune că greşesc. Dacă nu opresc acum copilăria, totul se duce de râpă. În curând cei doi fraţi nu vor fi copii, iar părinţii… părinţii ştiu mai multe, dar îmi spun puţine. Ei au grijile lor de adulţi. Revelaţia asta nu apare din senin. Cum ar putea? Este Crăciunul. O zi foarte frumoasă de iarnă. În sat, pe uliţe - zăpadă. Atât de multă, încât, dimineaţa, înainte să plecăm cu colinda, aşteptăm consătenii temerari. Să meargă ei pe omătul puhav. Să lase ei urme. Noi vom călca fix în ele. Este mult mai uşor aşa, altfel înotăm.

 

Noi suntem trei, o ceată de trei colindători. De regulă eu încep cu primele versuri, apoi continuă mijlociul, în final mezinul. Tot de regulă eu ştiu colindul, micuţii pe sărite, dar învaţă pe parcurs. De ce colindăm? De ce ne afundăm picioarele în omătul moale? De ce îngheţăm ca nişte pui de bodaproste prin măhăli îndepărtate? Avem două motive: facem bani pentru o jucărie electronică şi… ne distrăm. Cu mâna pe inimă vă spun - mai mare distracţie nu există. Am râs cum nu se putea, am hohotit din toţi plămânii, din toţi rărunchii. Cică mergem să vestim naşterea. Noi? Nişte împeliţaţi care ar merita vreo două scatoalce? Este Crăciunul, iar magia sărbătorii nare margini. La fel şi copilăria. Mergem pe lângă o casă: “intrăm aici?” întreabă mezinul. “Nu, doar am stabilit - mergem doar la rude” îi tai macaroana mucosului. El nu şi nu. Mai încăpăţânat să cauţi în tot satul. Îl lăsăm să se facă de râs în curtea casei necunoscute. Îl latră câinii, noi râdem după gard. Spune singur colindul, noi ne ţinem de burtă - încurcă la tot pasul cuvintele. Începe cu versul său, îşi dă seama că altfel suna colinda. Se blochează, începe din nou. Noi hăhăim deja căzuţi pe jos. Batem cu picioarele în zăpadă de atâta râs. El ne aude, dar continuă şi într-un final aduce versurile la un sfârşit chinuit. Îl aşteptăm la poartă: “cât ţi-a dat?”. În ochi lacrimi grele, mari - de ciudă. În mânuţă 10 bani. Noi doi, mai răsăriţi râdem atât de tare încât îl contaminăm şi pe el.

 

Mergem la rude. De data asta trebuie să fim serioşi. De unde? Nu putem spune un cuvânt ca să nu bufnim în râs ca nişte michiduţei. Încep eu. Rezist la strofa mea. Fac un pas înapoi. Intră în scenă mijlociul. Scapă două icnituri, de două ori îşi înăbuşă râsul isteric, dar reuşeşte. Mezinul ştie că nu poate. Este prea mic. Râsul suprimat este mai haios decât orice râs. Spune două cuvinte şi se dezlănţuie. Suntem şi noi de vină. Pufnim, ne dăm ghionturi în spatele lui. Săracul nu ştie cum să facă faţă ruşinii. Un colind cu râsete este prea de tot. Aşa că se apucă de picior şi, încercând să-şi schimbe hăhăiala în plâns fără lacrimi, reuşeşte să îngâne: “m-am lovit la picior. Mă doare”. Cine să-l creadă?

 

Jumătate de oră râdem după poartă. Eu propun să mergem, ei încă râd. Ne simţim bine. Ne simţim foarte bine împreună. Ne-am distrat atât de grozav, încât pe mine mă loveşte: “astfel de momente sunt unice în viaţă”. Copilăriei i s-a făcut milă de mine? Mi-a deschis ochii la realitatea crudă: acest moment nu se va repeta! Am scuturat din cap. Revelaţia cum a venit, aşa a plecat. Cine să poată opri copilăria din fugă? Este iarna anului 1995, iar eu nu sunt decât un puştan care de-abia învaţă viaţa.