În acea noapte mi-am deschis larg ochii și visam : Eram ambii, Eu și Tu. Ambii pierduți prin timp,căutăm cîte un loc sub soare,viața își arată calea sa.Tu ești într-un capăt, Eu în celălalt. Trăim viețile noastre, fiecare cum poate.Petrecem zilele și nopțile cu persoanele care ne sunt alături. Tu,cu o femeie poate că și ideală pentru tine. Brunetă,părul lung,cu siluetă deosebită,cu zîmbetul care te înebunește și mîinele-i sunt pline de griji.Acea femeie care zi de zi știe cum să te facă fericit,chiar de nu ți-ar fi ușor. La simplu frumoasă . Eu, cu un bărbat înalt, puternic,cu ochii blînzi și zîmbet cald. Tot ce prețuiam era răbdarea care mi-o oferea.Fiind obsedat de frumoase lucruri și un visător.
Și Timpul…nu era decît cel care știa jocul vieții scris cu mare grijă și durere. Eu,Tu….uitați undeva prin ale noastre file. Istoriile se scriau din nou,cu altă cerneală, apăsat sau mai puțin știam doar noi.
Departe,cît mai departe cu atît mai bine. Nici Tu, nici Eu nu am fi știut că avem să mai dăm ochii unul cu altul după mulți ani trăiți.
Culorile visului meu,acțiunile se schimbau mult prea brusc închît eu tot ce voiam era să văd de un sfîrșit de drum. Și tot ce urmase, era o simplă întîlnire printre mii de oameni,Eu și Tu. Nu știu exact, cam unde ar fi fost acele capete. Tot ce știam că chipul tău, puțin schimbat m-a făcut să încremenesc locului, privindu-te. M-ar fi durut dacă ai fi trecut fără ca să mă observi, fără ca să-ți amintești al meu nume,pe care obișnuiai să-l rostești în felul tău. Eu la rîndul meu din suta de oameni te-aș fi recunoscut .E simplu. Un singur drum,aglomerat, Eu, Tu și trecutul nostru. Prea naiv, prea întens trăit. Și tot ce credeam, e că în acea clipă începuse-i să mă admiri. Așa cum sunt,schimbată. Cu un altfel de ,,ei,, cu altfel de cuvinte și mimicile mele pierdute însă rămăsesem cu același zîmbet. Și un prea necontrolat gest ne-ar fi apropiat.
Mai țineam ochii deschiși,cu imaginile schimbate. Mă vădeam cu Tine deja într-o cafenea a oricărui oraș. Eu cu ale mele întrebări: Cum îți mai merge? Ți-ai realizat visul?Acum lucrezi? Cum ai ajuns aici? și la sfîrșit…Este un suflet care știe să te iubească în fiecare seară cînd vii la culme obosit?
Și rămîneam să te ascult cu cea mai mare atenție, radiind de bucurie și servind o cafea. Asta e tot.
Ajunsese rîndul meu să răspund. Nu vreau să scriu întrebările alea, ci doar răspunsuri : Sunt bine,învăț,lucrez.Am visele parțial realizate. Locul meu sub soare e mic, însă sunt fericită.
Știu, că ar conta mult prea mult să auzi la simplu despre fericirea mea.
Mie, nu mi-ar fi ajunge să-ți spun totul într-o zi, să ne amintim cum a fost și cum e acum.
Iar timpul nu știa să ne aștepte mult. Am surîs și te-am întrebat fără de frică: Îți amintești, alergam prin ploi, mergeam încet în zilele cu soare, am trăit puține însă memorabile…nu e așa?
Și cel mai mult m-ar fi făcut să rîd e vorba ta : Nepoții noștrii vor avea de citit cartea care va fi scrisă despre noi doi.
Și exact, poate că unele lucruri s-ar fi uitat, altele nu. Dar nu contează atît de mult acestea…ci conta faptul că mă voiam a Ta pe o clipă. Nu mai aveam acea îndrăzneală să fac un pas, ori trei spre tine. Rămîneam locului, cu ochii aprinși și tot ce știam : Cu ochii mă furai.
Lasam ambii clipele să se scurgă ca clepsidra. Despre viață, în istoriile noastre, pînă tîrziu și cu prezentul.
Eu…ajungînd să plec, luîndu-mi rămas bun,dorindu-ți marele succes…întorsesem spatele înaintînd spre ușă….Însă speranța că mă vei lua de mînă oprindu-mă ardea atunci mult prea mult.
Doar în acel moment, am închis ochii, picată de somn.